Acasa | Articolul tau | Limba română la cafeneaua englezească

Limba română la cafeneaua englezească

 SHARE  

Adaugat in 1 august 2018

 Limba română la cafeneaua englezească

Cafe Oxford

Limba română la cafeneaua englezească nu sună bine deloc. Oricât de frumoasă, muzicală, ondulată ar fi, în mediu englezesc își pierde inocența.

Eram la o terasă in Oxford (cea de mai sus), răsfoind Financial Times Weekend („an intelligent take on global lifestyle, arts and culture” - aha!, cât mă bucur că măcar unii nu se feresc de cuvântul „intelligent”, nu-l consideră ofensator, ci încă îl mai folosesc), și tocmai descopeream un scriitor nou - Edward Docx, când mă sună vară-mea. Dar să nu anticipez. Trebuie să-l citesc neapărat pe acest Docx, mi-am spus. Este „fiendishly clever” (New York Times), „a virtuoso phrasemaker and one of the most humane writers of his generation” (The Independent) - just my type of writer. Este și jurnalist. Citesc în grabă „Postmodernism is dead” și deja îl ador, fie și numai pentru titlu. Citesc pe nerăsuflate. Aflu că „un-making”-ul în sfârșit va fi înlocuit de „making”, ne (re)venim în firi, adică. „These three ideas, of specificity, of values and of authenticity, are at odds with postmodernism. We are entering a new age. Let’s call it the Age of Authenticism”, își încheie el articolul. Era și cazul. Mă săturasem de debandada postmodernismului. Revenim la substanță, la skill și virtuozitate. Nu degeaba Daniel Day-Lewis se lasă de actorie și se apucă de croitorie (după ce a făcut, prin anii '90, și un apprenticeship cu un shoemaker din Florența)... Nu mă pot abține să nu regret, din nou, faptul că m-am născut prea devreme. Abia de acum va fi interesant, în artă și în lume. Mă bucuram că se termină cu era neagră a petrolului (și implicit cu războaiele și multele boli grave cauzate de diesel), că Tesla și Elon Musk au început o nouă eră a umanității; acum am, iată, un motiv în plus să regret că nu m-am născut în post-postmodernism-ul care tocmai începe. Era autenticității. M-aș fi potrivit bine în ea.


Mă întorc la FT Weekend și citesc ce spune Edward în secțiunea „small talk”: „in my experience, readers of fiction tend to be intelligent and insightful people”. Da. De asta n-am încredere nici în oamenii care nu beau cafea... Întorc pagina la interviul ediției și mă pregătesc de un „lunch with Hilary Mantel” (ah, mereu am visat, zadarnic, să fiu o Hilary Mantel+Kate Mosse+Jason Goodwin+Victoria Hislop a literaturii române).

.

Însă sună telefonul mobil. Vară-mea. „Bună! Ești bine? Ce faci?” „Bună! Păăi, ce să fac, nu fac nimic!” Brusc, se face un fel de liniște jenantă în jur; câteva capete se întorc discret spre mine, și-mi amintesc de expresia românească „a ciuli urechile”. Mă cocârjez asupra măsuței mele cu nasul în ziar, de parcă aș fi înghițit o seceră. „Voi? Ce faceți?” „Bine, plecăm la țară, ne-am gândit să o scoatem pe Moni din casă la o plimbare până la cetate, că mereu zice că dacă nu apucă vara?, că vrea să mai vadă ruinele o dată, știi tu.” „Bine, foarte bine v-ați gândit. Dar aveți grijă, o îmbrăcați bine dacă ieșiți - ” Iar se întorc, discret, câteva capete. Mă întorc și eu într-o parte pe scaun, spre gardul terasei, poate așa nu mă mai aud. E o terasă mică, înconjurată de ziduri în care cuvintele reverberează și toți aud conversațiile celorlalți chiar fără să vrea. „Sigur, avem grijă. Dar tu? Ai ieșit și tu din casă?” „Da, am ieșit.” Iar capete. „Sunt la o terasă, citesc ceva interesant, o să-ți trimit.” „Bine. Da'-mi promiți că faci și poze cu ce te-am rugat?” „Da, promit, sigur că fac.” „Ce zici? Se aude greu. Iar vorbești în șoaptă de parcă ești la ginecolog. Zi mai tare!” Vodafone e un provider jenant în UK în general, însă tocmai acum, aici, are cea mai proastă acoperire, ca să mă enerveze pe mine. „Fac, sigur că fac!” Și chiar fac - liniște totală; aud, vag, un părinte către copii „come on, kids, let's go inside!”. „Poze!”, adaug, ca și cum ceilalți m-ar putea înțelege. „O să fac poze câte vrei, multe, și-ți trimit.” Murmure și foșnete. Nici nu mă mai uit la ei. „Știi ce?”, zic, „Vorbim mai târziu de acasă? Da? Bine, hai te pup!” Alt murmur, incredul-amuzat. Nimic din ce rostesc nu le sună ok. „Bine, tu. Da' unde te grăbești așa? Ce s-a întâmplat?” „Mă scuzi, dar tre' să închid, sunt la o cafenea și cred că scandalizez audiența cu cuvinte indecente: șit, șiți, puu, fac!” Și închid. Cineva scapă o linguriță pe jos. Mă îndrept de spinare, ridic capul și explic repede: „I am sorry, I am so sorry! I did not mean to be rude and I am not rude. These are Romanian words and they mean something totally different in my language. It's not what you think! It's the language, you see!” Mă pufnește râsul, how ironic! Yes, it is the language, indeed!


Mă întorc liniștită la ziarul meu. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta. De multe ori a trebuit să explic că eu nu pot să „fac” an omelette decât în limba română. În nici un caz în engleză. Din mijlocul paginii cu interviul, Hilary Mantel mă privește cu celebrii ei ochi - mari, inteligenți, hipnotizant-exoftalmici -, jumătate amuzată, jumătate mischievous... De parcă m-ar fi auzit. Atunci îmi dau seama că, de la măsuța alăturată, o doamnă chiar mă privește cu ochi mari, inteligenți. „Do not worry! Nothing that we haven't heard before!”, îmi spune reassuring, dar și discret amuzată. „The words, I mean. Very naughty language! I should learn it myself so that when naughty words escape me, I could tell the others that I'm speaking a foreign language. It's 'Romanian' that you said, isn't it?”
 

Brusc, mi-e lene să reacționez. De obicei, explic cu pasiune ce și cât mă pricep despre limba română. Cât de limbă romanică e, de ce seamănă mai mult cu portugheza, catalana, occitana și siciliana, decât cu italiana, spaniola și franceza etcetc. Azi n-am chef. M-a apucat un fel de melancolie și de oboseală. Sau tristețe și ciudă.  Mi-o și imaginez pe doamna de alături scuzându-se, „I'm not swearing, darling, I'm only speaking Romanian!”... Well, nu tocmai asta făcusem eu adineaori?


Da, în urechile englezilor, limba română vorbită trebuie că sună extrem de indecent. Evit să vorbesc românește în public - pe stradă, în autobuz, la cafenea, ba chiar acasă în grădină. Mi-e imposibil să nu scap un „șit”, un „pup”, sau un „fac”. „Pup” e cel mai consternant, pentru că p-ul final de cele mai multe ori nu se aude, iar u-ul iese dublat, ca în cuvântul lor „poo”; dar cel mai aproape este de „poop”, firește. Când le explic ce înseamnă în română, le simt dezgustul reprimat: cum poți să spui cuiva „te pooo(p) dulce” drept „la revedere”?!

„You're only as good as your next sentence”, zice Hilary, în prima ei frază care-mi cade sub ochi. Hmm. Să citim, în sfârșit, interviul...

Se poate și mai rău - invers. Eram în aceeași cafenea din Oxford. Nimeni pe terasă, în afară de mine. După o vreme, apare o persoană vorbind la telefonul mobil. În română. Crezând că eu nu înțeleg românește, a vorbit fără opreliști. Despre anumite funcții fiziologice și neplăcute boli aferente aparatului reproducător masculin cu descrierea amănunțită a simptomelor, apoi rememorări picante din anii studenției, cu un umor involuntar greu de întâlnit în alt context. A fost singura dată în viață când am regretat că muzica nu e destul de asurzitoare într-un loc public.

Dar nici la poștă sau la casa de schimb valutar limba română nu sună bine. Oridecâteori schimb sau trimit bani, aud invariabil „So, you want this amount in Romanian... loo?!”, la care trebuie să dau replica: „No, I don't want it in any loo, I want it in Romanian Leu. Leu is the national currency and the word means 'lion' in Romanian language.” Nu e vina lor și e fără malițiozitate, e pur și simplu fonetică.

Sau: eram la o nuntă în țară anul trecut și, la un moment dat, s-a cântat „mulți ani trăiască” mirelui. Soțul meu (care știe și înțelege o mulțime de cuvinte în română) era total bulversat fiindcă ceea ce el auzea era: „are mătrească, are mătrească, la mulți ani!” - „mătrească” fiind „mătreață” în pronunția lui. Nu înțelegea de ce i-ar cânta cineva mirelui în cor, în noaptea nunții, „are mătreață, la mulți ani!”.

Dar cred că cea mai amuzantă e faza asta, tocmai povestită de prietena Anca: am petrecut o vacanță de iarnă cu un cuplu american de prieteni care veniseră cu pisica. Noi, „pis-pis-pis” în sus și în jos, și „pisi”, iar ei se uitau la noi cu gura cascată până când ne-am prins și le-am explicat că așa chemăm noi pisicile în limba noastră. S-au amuzat teribil și de-atunci au botezat pisica „Pissy”.

PS Am auzit că marile companii chiar își instruiesc angajații ca atunci când călătoresc on business în țări străine anglofone să-și limiteze comunicarea în română cu colegii, și mai ales să nu discute despre „ce fac, vor face sau au făcut”, ceea ce e foarte greu...

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: Lia Vernescu
 


 SHARE :  Trimite pe mail
CITESTE MAI MULTE DESPRE

3603 citiri

0 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Smart Story

Iarina Taban: Copiii din centrele de plasament sunt ai nostri, ai tuturor, sunt minunati si merita sansa de a creste frumos

Iarina Taban: Copiii din centrele de plasament sunt ai nostri, ai tuturor, sunt minunati si merita sansa de a creste frumos

Copiii din centrele de plasament, care au trecut de cele mai multe ori prin traume multiple, au nevoie in primul rand de atentie, intelegere si afectiune. Cadourile duse de Craciun sau de Paste ajuta, dar nu sunt nici pe departe suficiente. Iarina Taban, fondator si Director Executiv Ajungem Mari , ne-a povestit ce putem face pentru a-i ajuta pe acesti copii pe termen mai lung si ce satisfactii au voluntarii implicati in proiect.

Articolul tau

Atingătorii

Atingătorii

Nu mai ştiu câţi ani aveam, probabil până-n zece, când m-am dus pentru prima oară cu mama la ştrandul oraşului. Am foarte, foarte puţine amintiri din copilărie, dar din acea zi îmi amintesc cu mare claritate cum bătea soarele peste acea curte nu foarte mare de pe malul Dunării, cât de aglomerat era bazinul în care am intrat, puţin timidă, pentru că nu ştiam să înot, şi cum mi-a băgat mâna în slip acel bărbat în toată firea care s-a oferit să mă înveţe, deşi nimeni nu i-o ceruse.

Articolul tau

O experienta de viata

O experienta de viata

M-am nascut in comunism. Acum mai bine de 45 de ani, intr-o familie perfect adaptata la „double thinking“.

Relatii

De ce sunt infidele femeile?

De ce sunt infidele femeile?

Din 1990 rata femeilor căsătorite care au raportat că au fost infidele a crescut cu 40%, în timp ce rata bărbaților a rămas aceeași, notează psihanalista Esther Perel, autoarea cartii State of Affairs: Rethinking Infidelity, scrie cnn.com .

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Părinții fac sex foarte rar? O problemă care trebuie rezolvată

Părinții fac sex foarte rar? O problemă care trebuie rezolvată

„Într-o zi, la postul de radio la care am o emisiune a sunat Jake”, spune pe pshycholytoday.com Laurie J. Watson, specialist în probleme sexuale și lector la Universitatea Duke. „Bărbatul mi-a spus că în ultimul trimestru de sarcină al soției nu au avut relații sexuale. Apoi, după nașterea fetiței lor, s-a întâmplat de doar trei ori – pe fugă și de mântuială”. O altă ascultătoare s-a plâns în cadrul aceleași emisiuni că, după nașterea primului lor copil, soțul ei și-a pierdut interesul pentru sex. „Preferă să muncească peste program și jocul cu copiii a înlocuit joaca în pat. Ce pot face?”.

Articolul tau

Aventuri cu maşini şi bătăi în SUA

Aventuri cu maşini şi bătăi în SUA

Chiar dacă-mi făcusem ceva filme de groază în minte înainte a veni în Florida (rezultat, desigur, al filmelor şi documentarelor în care cineva te împuşcă în cap când mergi după pâine), am descoperit repede că mă simt mult mai în siguranţă decât mă aşteptam; ba chiar, în mod ciudat, chiar mai în siguranţă decât în Iaşi. Dar asta până nu demult, când cinci indivizi.... Dar mai bine să încep cu începutul.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.