Acasa | Familie | ''Mama, sunt tristă!'' Tristețea la adolescenți

''Mama, sunt tristă!'' Tristețea la adolescenți

 SHARE  

Adaugat in 15 noiembrie 2018

''Mama, sunt tristă!'' Tristețea la adolescenți

Adolescenta. Foto: pixabay.com

Are puțin peste 11 ani și obișnuiesc să-i spun „Copilul Bucurie”, deși numele ei adevărat este Ilinca. Cu toate astea, bucuria ei se transformă, uneori, brusc, în tristețe. O să-ți vorbesc mai jos despre schimbările emoționale și hormonale și de ce nu mă îngrijorez când cel mai vesel copil de pe pământ îmi spune, brusc, că îi vine să plângă.

Te anunț din start că nu sunt medic de profesie, așa că lucrurile pe care am să ți le povestesc mai jos nu se aplică neapărat și preadolescentului tău. Un prieten bun mi-a spus, cândva, că suntem unici și irepetabili și tare mi-a plăcut cum sună treaba asta. Dar m-a și speriat puțin și m-a pus ceva mai mult pe gânduri.

Tristețea la adolescenți. Suntem unici și irepetabili

Pe cât de înălțător, de-a dreptul poetic, sună, pe-atât de provocatoare este această trăsătură umană: atât pentru părinți, cât și pentru copiii care, până să te-ajungă și – aproape sigur – să te depășească, atât în înălțime, cât și pe scara dezvoltării personale, trebuie să treacă printr-o serie de transformări care, uneori, scapă de sub control.

Să-ți spun cum a fost în cazul meu. Am două fete mai frumoase și mai inteligente și mai pline de miez și de soare decât mi-aș fi putut vreodată închipui. “Una mai deșteaptă ca alta. Adică eu!”, cum s-a exprimat Ioana, fata cea mare, de curând. (n.b.: Acesta este un banc sec. A se trata ca atare.) Da, poți să mă bănuiești lejer că orice cioară își laudă puiul – chiar așa și e, și nici n-am de gând să disimulez vreun pic. Știu sigur că și pentru tine, copilul tău e centrul universului și e firesc să fie astfel. Dar, ca să n-o mai lungesc, iată cum s-au petrecut lucrurile cu ele, până în pragul adolescenței.

Socoteala de-acasă…

Dacă Ioana, fata cea mare, cum îți spuneam, a fost un „drac” de copil până pe la 13 ani, de la vârsta asta a devenit, aproape peste noapte, o adolescentă liniștită, studioasă, profund matură, despre care mă trezesc adesea gândind că, dintre noi două, mai degrabă ea e mama și eu copilul.

Spre deosebire de ea, soră-sa mai mică, Ilinca, a fost „pâinea lui Dumnezeu” până de curând. Să explic: a dormit toate nopțile neîntrerupt, de când s-a născut, a mâncat tot din farfurie (și când spun tot, mă refer și la „bolbotinele” din ciorbă, atât de disprețuite de mulți copii), a fost darnică atât material (își împărțea jucăriile cu nespusă ușurință), cât și emoțional (a învățat mai întâi să pupe cu zgomot și mai apoi să vorbească și să meargă). „Un copil echilibrat”, mi-am zis, cu inima plină de mândrie și cu sufletul ușor, gândindu-mă că vom trece prin adolescență cu fruntea sus și cu cerul fără nori deasupra.

Ei, bine, m-am pripit. Cam pe la 10 ani, stările ei au început să se schimbe. Nu brusc, nu de tot, ci fluctuant. Dar am văzut-o pentru prima oară țâfnoasă. Ilinca mea, care făcea să apară soarele pe cer cu glumele ei geniale și cu zâmbetul ei minunat. O să menționez deja că situația noastră socială sau de orice alt fel nu s-a schimbat în tot acest timp, la școală totul era în limite normale, așadar, niciun factor extern care să-i altereze stările emoționale. Totuși, copilul meu cădea dintr-o dată pe gânduri. „Ce ai, Ilinca?”. Dădea din umeri. Nu știa să-mi zică ce monstruleț morocănos pusese stăpânire pe veselia ei și-o ascunsese într-un turn înalt de tot.

Alteori, îmi spunea direct: „Sunt tristă”. Ba le-a spus și bunicilor, când a fost în vacanță. Am scos din ipoteză vreo formă de depresie, pentru că aceste tristeți nu au durat niciodată mai mult de câteva ore. Veneau și treceau, uneori mult mai repede. Acum stătea într-un colț, pe canapea, sau la ea în dormitor, cu căștile în urechi și asculta muzică „blue” (sora ei este cu cinci ani mai mare și, da, o imită întru totul, așadar, îi ascultă și muzica preferată); acum îmi spunea că e „moartă” de foame și mă soma să-i aduc urgent de mâncare – aproape niciodată nu era suficientă. După care făcea roata în sufragerie, înainte și-napoi, de vreo 1.453 de ori, până o lua somnul și se culca.

Din fericire, de câteva ori a și vorbit cu mine. Vă sfătuiesc și pe voi să insistați, așa cum am făcut și eu – de multe ori, copilul va refuza la început să vorbească, fie pentru că nu știe dacă îl veți înțelege, fie pentru că el însuși nu se înțelege, fie, pur și simplu, pentru că în aceste momente are nevoie de atenție mai mult decât oricând și va exagera sau va dramatiza situația, ca să vă pună iubirea la încercare. 

Stai drept și fă-i față. E-o atât de complicată viață

Nu m-am speriat de schimbările emoționale ale Ilincăi. Bine, poate puțin, la început, însă am fost întotdeauna foarte deschisă și sinceră cu ea (cu ele, amândouă), astfel încât nu i-a fost niciodată teamă să își deschidă, la rândul ei, sufletul. I-am explicat ce se întâmplă în pragul adolescenței – m-a ajutat mult și o carte cumpărată cu ani în urmă, “Enciclopedia fetelor”, de unde am învățat cum să mă exprim pe înțelesul vârstei lor. I-am spus că s-ar putea să vină momente în care nici noi, nici ea să nu se mai recunoască. Atât fizic, cât și emoțional. Că adolescența este, deopotrivă, cea mai frumoasă și cea mai dureroasă experiență și că ea va trece fără doar și poate, așa cum a venit. Apoi, alte etape, la fel de frumoase, vor veni în viața ei. Desigur, toate, cu bune și cu rele. Pentru că viața nu este un șir neîntrerupt de reușite. Nu e un podium și un loc întâi nesfârșit. Ar fi și obositor. Și plictisitor. Că e important să și greșim, ca să învățăm și să ne ridicăm mai puternici. Și să apreciem lucrurile bune din viața noastră. Ce mai încolo și-ncoace, i-am vorbit ca unui omuleț mare, așa cum merită nu doar ea, ci orice copil din lume.

Îți dau și ție un sfat: nu dispera dacă pare că adolescentul sau preadolescentul tău nu te ascultă. Sau, mai rău, te ia peste picior. Cuvintele pe care i le susuri într-o ureche, nu ies pe cealaltă. Rămân acolo și le vei vedea efectul în timp, așa cum mi s-a întâmplat și mie și mi-a umplut inima de bucurie.

Nu am terminat încă povestea mea. Cum îți spuneam și la început, fiecare om (sau omuleț) este unic și irepetabil. Dacă nu ești sigură ce se acunde în spatele tristeții copilului tău, dacă e vorba de depresie sau despre schimbări homonale firești și trecătoare, poți fi atentă la câteva semne. La Ilinca, de exemplu, aceste fluctuații emoționale au coincis cu modificări vizibile ale anatomiei corpului. A apărut părul pubian și cel axilar, sânii au început să crească. Și, daaaaaa, fardurile mele sunt experimente extreme în mâinile ei! A început să le folosească înainte de a le cunoaște bine numele și întrebuințarea! Să-ți mai spun despre combinațiile vestimentare? Despre cum îi poartă pe furiș soră-sii hainele și, uneori, pantofii? Despre cum încerc s-o conving – mai mult sau mai puțin rațional, după cum mă țin nervii – că nu poate purta pantofi cu toc și nici nu poate avea un prieten la nici 12 ani? La toate am privit cu un zâmbet în colțul gurii. Cum altfel, când, la finalul serii, copilul meu vine și se aruncă în brațele mele, fericită, întorcându-mă încă o dată și încă o dată din drum, ca să-mi mai dea un pupic și să ne mai spunem încă o dată că ne iubim?

Poate am să-ți mai povestesc despre toate astea, dar pe îndelete, într-un nou articol. Stai pe-aproape! Îți promit că va fi pe cât de îngrijorător, pe atât de distractiv. :)



Autor: Totul despre mame
 


 SHARE :  Trimite pe mail
CITESTE MAI MULTE DESPRE

5909 citiri

0 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.