Smart Woman

Strabunicul meu a fost medic. Bunicul meu a fost medic. Tatal meu a fost medic. Iar eu ar fi trebuit sa fiu baiat. Dar nu a fost sa fie. Tata a tot asteptat ca mama sa faca si un baiat. Insa mama a mai facut o fata si apoi n-a mai facut decat treaba prin casa.

S-a resemnat intr-un tarziu si a hotarat ca eu sa fiu urmasul lui, asa cum oi fi, cu handicapul de a fi purtatoare de ovare, cum spunea uneori. Decat deloc...

Asa ca am stiut cam de pe la 7 anisori ca urmeaza sa devin medic. Pentru mine nu a existat sa ma intrebe cineva "ce vrei sa te faci cand vei fi mare" fara sa raspunda tata pentru mine. Iar apoi, pe pilot automat, sa raspund asa cum fusesem invatata.

Am terminat scoala generala cu zece si liceul tot cu 10. Pentru toti eram un elev model, un copil talentat, o tanara cu potential. Pentru tata eram un copil incapatanat care trebuie ajutat cu cureaua, care trebuie sa stie de frica pentru binele propriu.

Totul, in afara de invatatura, trebuia facut cu moderatie. Orice iesire la joaca, orice ora de somn in plus, orice prieten, orice pasiune proprie imi putea pune in pericol parcursul scolar, prin urmare intrarea la facultatea de medicina si, intr-un final, scopul de a deveni un medic stralucit.

Cu fiecare an care a trecut, am simtit ca ma sufoc mai mult... cu fiecare curs din facultate, cu fiecare ora de rezidentiat, cu fiecare persoana pe care am vazut-o suferind pe un pat de spital.

Intr-o seara de vara, dupa o tura infernala, am iesit la un suc cu prietenii. Nu vroiam decat sa ii salut, sa beau o limonada si sa plec. Simteam ca ma topesc de oboseala si de caldura. Insa grupului nostru i s-a alaturat un amic al cuiva de acolo.

Nu stiu daca a fost dragoste la prima vedere. Aveam ochii prea impaienjeniti de somn ca sa il vad bine. Insa s-a infiripat curand o relatie extraordinara. El m-a facut sa simt ca traiesc, ca sunt o persoana, ca parerile si alegerile mele conteaza.

Au urmat cateva luni in care indiferent cat de infernal era programul, cat de complicata era situatia, am simtit ca plutesc. Am gasit putere pentru turele lungi, pentru iesirile tarzii, pentru a le zambi parintilor si pentru orice altceva.

Apoi, intr-o seara de toamna, m-a anuntat ca are de gand sa plece din tara si... m-a cerut de sotie. Nu mai stiu daca exact in ordinea asta. Si nu mai stiu daca primul impuls a fost sa spun da. Dar i-am cerut timp de gandire.

M-am dus acasa, mi-am luat in brate pisica si am inceput sa ma gandesc bine, poate pentru prima oara in viata, la ce vreau mai departe. M-am gandit la ce ar spune ar mei daca as pleca. La ce ar spune el daca as ramane.

Ce as face intr-o tara straina. As putea, desigur, sa ma angajez acolo tot ca medic. Dar vreau sa mai fiu medic? Vreau sa renunt la parintii mei, la tara mea? Si daca renunt la tot, o fac pentru el sau pentru mine? Vreau sa renunt la el pentru ceea ce am acum?

Cred ca era patru si jumatate dimineata cand am tras linie si am decis. Pentru prima oara, am ales ceva pentru mine. Nu pentru parintii mei. Nu pentru iubitul meu. Pentru mine.

Si asa am ales sa plec cu el, dar nu ca sotie. Oricat de frumoasa ne era relatia, ar fi fost o nebunie sa ne casatorim dupa numai 3 luni.

Suntem plecati de un an. Relatia noastra este in continuare frumoasa, dar tot o consider la inceput. Mi-am gasit, temporar, un post de medic astfel incat sa imi permita financiar sa aleg in ce directie vreau sa merg, profesional vorbind.

Iar tata, care a refuzat o perioada sa-mi vorbeasca, dupa ce i-am zis planurile mele, pare ca este aproape dispus sa se impace cu ideea. Aproape.

Nota redactiei: Acest material a fost primit in cadrul concursului UNA de la ING.

Scrie-ne reteta ta de viata asa cum e ea, clasica, amuzanta sau nonconformista, dar perfect feminina, iar UNA de la ING AP te premiaza cu un happybox la alegere: relax & beauty sau un sejur in doi.

Citeste si: 

Poti sa te pui impotriva curentului si sa spui ca tie iti place sa faci lucrurile treptat?

Lucrurile pe care ti le doresti vin la sine - trebuie doar sa crezi in ele

Tutoriale pentru inteles femeile