Smart Woman

Cand eram la gradinita, bunicii ma luau in fiecare vara, cam doua saptamani, cu ei in statiunile in care isi faceau curele si tratamentele. Soveja, Geoagiu Bai, Caciulata, Calimanesti, cam astea erau locurile. Nu-mi amintesc in ce constau tratamentele, in afara de apele de izvor pe care trebuiau sa le bea, iar mie mi se parea ca apa aia are un miros salciu, insuportabil. Gustul era la fel de neplacut.

O intamplare m-a marcat si este singura care mi-a ramas bine intiparita din perioada aia. Aveam probabil 3 sau 4 ani si eram intr-o statiune destul de plina cu pensionari, ceea ce ma avantaja pentru ca erau mereu dispusi sa renunte la prajitura in favoare mea. Mesele le luam cu totii intr-o cantina mare. Poate erau mai multe, nu stiu, insa a noastra reunea mai multe hoteluri.

Intr-o dupa-amiaza ne intorceam de la plimbare si treceam prin fata cantinei. Inca mai ieseau oameni de la masa pentru ca se manca in serii iar noi eram mereu printre primii. Pe treptele din fata restaurantului i s-a facut rau unui batran, a cazut iar toata lumea a inceput sa se agite in jurul lui. Bunica m-a tras mai la o parte si a incercat sa imi dea de lucru cu un creion, in timp ce bunicul s-a dus sa vada ce se intampla. S-a intors dupa o vreme si i-a soptit bunicii ca omul a murit. Spera el sa nu fi auzit si eu, insa pe cat de ocupate erau mainile mele cu jucaria improvizata, pe atat de ciulite imi erau urechile.

In dimineata urmatoare, bunicii m-au lasat la hotel. Unul s-a dus sa ia apa de la izvoare iar celalalt sa ne aduca micul dejun in camera. Probabil rau siguri ca la cantina toata lumea va vorbi numai despre intamplarea de ieri si vroiau sa ma protejeze. Poate ca au lipsit doar un sfert de ora, poate mai mult. Insa pentru un copil care nu are ce face si nu stie sa citeasca ceasul, lipsa lor mi s-a parut mult prea lunga.

M-am trezit, la putin timp dupa plecarea lor, gandindu-ma ca sigur li s-a intamplat ceva si de asta nu se mai intorc. Mi-i si imaginam pe amandoi cazand pe trepte, cu mana la inima, exact ca nenea care murise. M-a incoltit o panica teribila. Mi-era frica pentru ei, mi-era frica pentru mine. Un copil incuiat intr-o camera de hotel, aflata la etajul 10, crezandu-se ramas singur printre straini, trece printr-o spaima cumplita. Se stie dependent, centrul universului sunt parintii urmati de ceilalti din familie. Asa ca, in disperare de cauza, am facut singurul lucru din lume la care se pricep de minune copiii in momente critice: m-am pus pe plans!

Am plans si am urlat pana cand s-au intors bunicii si m-au gasit aproape lipsita de puteri, inecandu-ma cu lacrimi si abia mai respirand printre sughituri. Iar cum eu nu mai eram in stare sa le povestesc ce ganduri ridicole, dar macabre, mi-au trecut prin minte, a vorbit bunica si pentru mine. Si mi-a tinut o morala, si m-a certat si mi-a dat si cateva la fund, sa ma invat minte sa mai plang fara motiv, sa rada lumea de noi ca ma auzeau de la parter...

Acelea erau alte vremuri. Probabil ca in zilele noastre nici nu s-ar fi gandit sa ma lase singura in camera, la o varsta asa frageda (s-ar fi gandit ei la o posibila tragedie). Ori poate ca auzindu-ma plangand s-ar fi ingrijorat atat de mult incat m-ar fi imbratisat sa ma linisteasca si nu s-ar fi lasat pana nu ar fi scos de la mine ce patisem. Dar vremurile erau altele, gandirea era altfel si au procedat cum au stiut ei mai bine incercand sa ma protejeze si sa ma educe in acelasi timp.

Cat despre mine, dupa panica pe care o simtisem, am preferat papara decat sa mai stau un singur moment singura cu imaginatia mea.