Acasa | Articolul tau | Atingătorii
Copil. Foto: pixabay.com
La fel de clar îmi aduc aminte şi starea de stupoare paralizantă care
m-a cuprins, amorţeala scârbită pe care am simţit-o imediat şi care m-a
făcut să mă retrag, încet şi scuzându-mă (tot eu mă scuzam!), spre
uscat. Nu am povestit nimănui ce mi se întâmplase. Sau cel puţin aşa îmi
place să cred, că nu i-am spus nici măcar mamei mele, pentru că nu îmi
aduc aminte să fi sărit cineva atunci la gâtul acelui nemernic, şi
prefer să cred că mama ar fi făcut-o, dacă ar fi ştiut ce mi-a făcut.
Omul
acela de la ştrand – pedofilul, i-am putea spune acum, fără dubiu – era
pompier. Dar asta nu înseamnă că toţi pompierii sunt pedofili.
Tot
din copilărie păstrez aproape fizic, pe ceafă, amintirea dezgustată a
săruturilor unui unchi de-al doilea pe care îl vedeam, din fericire,
destul de rar. Acolo îi plăcea lui să mă sărute când venea pe la noi, şi
o făcea într-un fel care mă scârbea profund, deşi habar nu aveam pe
vremea aceea nici ce înseamnă sex, nici ce înseamnă libido. Ştiam, pur
şi simplu, că ceva nu este în regulă cu felul în care mă lua de braţ şi
mă trăgea spre el, aplecându-se apoi şi lipindu-şi buzele-lipitoare de
dosul gâtului meu, cât mai jos posibil. Cred că şi mama mea îşi dădea
seama de asta, pentru că şi ei îi spunea glume deocheate şi îi zâmbea
într-un fel nelalocul său. Îmi amintesc cum mama nu îi ţinea isonul la
glume şi cum mă îndepărta de el, politicos dar ferm. Sau chiar îmi cerea
să rămân într-o altă cameră atunci când primeam vizita acestui unchi.
Mai ales după ce a murit tata, iar ea a rămas singură, să apere cum
putea o fiică adolescentă.
Unchiul meu era marinar. Dar asta nu înseamnă că toţi marinarii sunt libidinoşi şi lipsiţi de scrupule.
La
fel cum nu toţi mustăcioşii sunt exhibiţionişti, deşi timp de ani de
zile am întâlnit, în fiecare dimineaţă, un bărbat cu mustaţă care îşi
ţinea scula la vedere, în mână, pe partea cealaltă a drumului meu către
şcoală. Acesta nu atingea pe nimeni şi, în general, nu ne făcea nimic,
nouă, copiilor care ne grăbeam spre ore. Doar stătea mereu în acelaşi
loc şi ne privea trecând. Iar noi grăbeam pasul când ajungeam în dreptul
lui şi atât. Niciun adult nu îi cerea socoteală, nicio autoritate nu îl
lua de acolo. Sau poate că l-a luat până la urmă, pentru că la un
moment dat a dispărut.
Nu am păţit nimic grav şi evident în
copilărie, atunci când am trăit toate lucrurile povestite mai sus. Cel
puţin nimic grav comparativ cu ce urma să trăiesc după 18 ani, când am
trecut prin mult mai multe poveşti teribile, pe care încă nu am puterea
să le pun pe hârtie, fie ea şi aceasta virtuală, a ecranului. Dar nu am
mai fost niciodată la ştrandul din Giurgiu şi nu îmi place nici acum să
intru în vreun bazin cu apă. Săruturile după ceafă mă strepezesc şi simt
că nu m-aş putea îndrăgosti niciodată de un bărbat cu mustaţă.
De
aceea, cu fiica mea am început deja să discut unele lucruri, mai direct
sau mai voalat. I-am explicat că nu trebuie să accepte atingerea
nimănui, niciunde, dacă nu îl place pe acel om – ba chiar i-am şi arătat
un astfel de Atingător pe care l-am mirosit printre cunoscuţii noştri,
un om de care am sfătuit-o să se ferească şi să ne anunţe imediat pe
noi, părinţii ei, dacă încearcă să pună mâna pe ea. Sau să ţipe cât
poate ea de tare dacă i se întâmplă aşa ceva într-un loc unde nu suntem
în apropiere. I-am povestit în mare cam ce se întâmplă atunci când un
bărbat şi o femeie se iubesc şi cum apar copiii pe lume, şi am
asigurat-o cu toată convingerea pe care mi-am putut-o aduna că e de
ajuns să fie hotărâtă şi să spună „Nu” ferm atunci când nu doreşte ceva,
orice. Deşi ştiu că nu este adevărat, pentru că sunt mulţi oameni
bolnavi, şi răi, şi egoişti pe lumea asta, care nu se împiedică de
„Nu”-ul unei femei. Dar m-am gândit că e un bun început de educaţie
pentru viaţă, alta decât cea pe care am primit-o eu. Sau, de fapt, pe
care NU am primit-o eu, pentru că era mare ruşine pe atunci să vorbeşti
despre aşa ceva. E o educaţie în urma căreia să afle că e singura care
poate decide ce face cu corpul ei şi că noi, părinţii ei, îi vom lua
apărarea ori de câte ori va fi nevoie, până când va ajunge suficient de
puternică să o facă şi singură. O educaţie care să o facă să creadă în
oameni, în iubirea şi în ajutorul pe care le poate primi de la ei, dar
să o pună în gardă, în acelaşi timp, că printre oameni se află şi
monştri, mai mici sau mai mari, pe care trebuie să ştie să îi observe şi
îndepărteze, atunci când nu îi poate ea ajuta. Pentru că, de obicei, şi
monştrii aceştia au fost, la rândul lor, victimele unor monştri mai
mari. Iar noi trebuie să fim informaţi şi vigilenţi, astfel încât să
putem rupe lanţul.