Acasa | Cariera | Corporatistele. Care este relația tinerelor femei de carieră din România cu viitorul personal?

Corporatistele. Care este relația tinerelor femei de carieră din România cu viitorul personal?

 SHARE  

Adaugat in 17 decembrie 2014

Corporatistele. Care este relația tinerelor femei de carieră din România cu viitorul personal?

Monica. Foto: Daniel Vrabioiu

Era cald în ziua aceea. Pe 18 iunie 2013, președintele României a declarat într-o întâlnire cu reprezentantele Clubului Femeilor de Afaceri, asociat revistei Business Woman, că „Natalitatea este o misiune pe care și femeile din România trebuie să și-o asume”. Continua cu această retorică: „Cum Dumnezeu femeia romă poate ține cinci-șase copii, iar românca nu poate? E adevărat, ea nu este manager, femeia romă. (...) Poate maternitatea este una dintre misiunile fundamentale ale femeii, asta mi se pare mie”.

Declarațiile șefului statului au stârnit obișnuita furtună de o zi, ONG-urile care apără drepturile romilor, precum și cele care apără drepturile mamelor, precum și cele feministe au condamnat declarațiile, unii chiar l-au reclamat pe președinte la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Ecourile s-au stins repede, căci au apărut altele – arzătoare! – pe agenda publică. Și nici consecințe n-au existat. Nu s-a ajuns la nicio concluzie: este natalitatea o misiune fundamentală a femeii, poate chiar o datorie către patria-mamă?, de ce ar fi?, ne întoarcem la politicile comuniste anti-avort?, ce e de făcut? Politica în ceea ce privește concediul de maternitate, pentru a stimula natalitatea, nu s-a modificat. Indemnizaţia lunară de maternitate în România este de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimul an, indemnizaţie care nu poate fi mai mică de 600 lei, dar nici mai mare de 3.400 lei.

Mă gândesc încă la toate acele femei între 25 și 40 de ani pe care le-am văzut în fiecare zi și în fiecare seară, uneori și noaptea, în microcosmosul de pe platforma corporatistă Pipera, unde și eu, ziarist, am avut locul de muncă vreme de opt ani. Mă gândesc la toate orele suplimentare făcute de femeile cu care am trăit în acești opt ani, la toate sâmbetele, la toate duminicile, la cearcănele lor, la depresii, la despărțiri și la împlinirea prin muncă. Apoi uit.

Trei anotimpuri mai târziu, cronicar de teatru, mă aflu pe Calea Victoriei, la Act și privesc spectacolul “cont (r) acte”, după o piesă scrisă de un britanic, Mike Bartlett. Piesa este despre cum o corporație poate să distrugă viața unui om, mai ales dacă este femeie. Îmi amintesc.

***

Ana Ber a plecat din România înainte de 1989, a studiat la Tel Aviv University, apoi la Boston University School of Public Health. În prezent este managing partener la 
Dr. Pendl & Dr. Piswanger Romania, o firmă austriacă de head-hunting. A avut copilul târziu și a ales să facă unul singur. A trăit în Statele Unite ale Americii la începutul anilor `90 exact nebunia din România de după 2004. A crezut în valorile corporațiilor, a fost o foarte bună femeie de carieră.

Ber spune că există într-adevăr o generație de sacrificiu, n-ar putea identifica întocmai segmentele de vârstă care o cuprind, și că în această generație de sacrificiu victimele sunt îndeosebi femeile. Pentru că târziu la o femeie înseamnă de obicei prea târziu – și pentru o familie, și pentru un copil.

Această generație de sacrificiu a apărut din modele sociale greșite, din nevoia de confirmare, din înțelegerea eronată a visului american, căci, spune ea, în State, familia e sfântă și pentru corporatiști.

Femeile din această generație au trăit într-o bulă pe care doar criza economică a mai nuanțat-o. Criza, crede Ana Ber, a fost utilă – i-a reorientat pe oameni către ei înșiși, i-a făcut să-și pună întrebări, să afle ce îi interesează cu adevărat, cine sunt. De aici și explozia de implicări în proiecte sociale.

Ber a dus muncă de lămurire cu mari manageri din țara noastră pentru a-i convinge că un angajat care doarme la job nu e neapărat cel mai eficient. Lucrează în industria asta din 2006 și abia de prin 2011 marii manageri din țara noastră au dat semne că ar înțelege. Companiile au început să se reformeze, dar se reformează greu și doar când nu au de ales – când pur și simplu nu mai au pe cine angaja, pentru că și-au creat deja brandul de exploatatori ai timpului liber. Mai mult, Ber e convinsă că generația următoare, generația copiilor noștri, va munci mai puțin, dar mai eficient decât noi. Că ei nu își vor sacrifica timpul pentru niciun job din lume, pentru că se vor valida social prin individualitate, nu prin poziția într-o corporație.

CIFRE

23,2% dintre femeile din România cu vârsta între 30 si 34 de ani au studii superioare, conform Eurostat.
51.4% din populația României este formată din femei, conform ultimului recensământ al populației (2011).
1% dintre femei au fost solicitate, la angajare, să dea o declarație scrisă că nu vor face copii (conform unei cercetări realizate de Asociația C4CD Communication for Community, în august 2011, în cadrul Proiectului „Munca are genul feminin”, finanțat prin POSDRU).
3% dintre femei au fost solicitate, la angajare, să prezinte rezultatele unui test de sarcină (conform aceleiași cercetări).
86% dintre repondenții aceleiași cercetări consideră că o femeie este împlinită dacă este căsătorită, 74% - dacă are și copii, doar 29% leagă împlinirea femeii de satisfacțiile de la locul de muncă.

Încep să caut corporatiste în București. Mame, măritate, divorțate, fără familie. Le întâlnesc. Cele mai multe acceptă să-mi vorbească dacă nu le dezvălui complet identiatea și nici angajatorul. Accept. Caut să aflu din poveștile reunite care sunt concluziile. Ce se întâmplă? Are dreptate Ana Ber? Există o generație care tocmai se irosește?

Mihaela, corporatista-mamă

Mihaela, 33 de ani, lucrează în bancă. Vorbim un ceas. Mihaela e minionă, puternică, optimistă și evident inteligentă. O rog să îmi spună cine este. „În primul rând?”, întreabă. Da. Ei bine, în primul rând este mama Anastasiei, fata ei de aproape cinci ani. Mihaela lucrează într-o importantă bancă de șase ani. E  al doilea job din viața ei. Primul a fost la British Council – coordona logistica din spatele cursurilor de limbă engleză. Erau momente în care acolo muncea chiar mai mult decât în corporație.

A absolvit ASE-ul, relații internaționale, secția de tranzacții internaționale, a studiat un an în Anglia, la Nottingham. Ducea o viață decentă. De ce s-a întors? Răspunsul stă în greutatea de a fi departe de casă.

Fiica ei o întreabă uneori ce face toată ziua la birou – de ce nu stau împreună. Îi explică așa: „scriu pe caiet, scriu la calculator, mă duc în ședință”.

Job-ul nu o împiedică, spune, să aibă o viață de familie. Colegele și prietenele ei n-au neapărat necazuri din cauza corporației. Nu le distruge viețile, nu corporația asta. Îi spun că trăiește cam ca în Minunata lume nouă, carte veche, de Aldous Huxley. Zâmbește și nu neagă. Mihaela simte că fiind la corporație opt ore pe zi, nu poate totuși să facă lucurile pe care și le dorește cu adevărat. Îi arăt că folosește îndeosebi condiționalul optativ: aș merge, aș călătorii, m-aș implica... . Îmi dă dreptate. Ar vrea: să stea cu fiica ei, să se implice în proiecte sociale, să ajute copiii defavorizați financiar, fie și să meargă la grădiniță.

Elena, corporastita-mamă, dar și „Coco Chanel”

Elena, 30 de ani, lucrează într-o firmă de IT. E căsătorită de șase ani. Are o fetiță de cinci ani și e la grădiniță, la o particulară cu program prelungit. Soțul ei, cu doisprezece ani mai în vârstă, lucrează în industria hotelieră, unde programul e chiar mai haotic decât într-o corporație – fără weekend-uri, fără seri libere. Dar nici asta nu l-a împiedicat să-și întemeieze o familie.

Familia, spune Elena, n-a fost pentru ea „un target”. Îi amendez acest exces de limbă de lemn. Râde plăcut, tinerește. A vrut, admite până la urmă, să fie o mamă tânără, căci diferența între ea și mama ei e foarte mare. Elena e mezina dintr-o familie cu trei copii. Toate fete. E din Tulcea, a terminat la secția de teatru a Liceului de Artă „George Georgescu”. După liceu, a stat un an acasă, iar într-o seară, gândindu-se ce să facă ea cu viața ei, a hotărât să vină la București. A plecat de acasă cu hainele de pe ea și cu banii pentru bilet. Doar dus. Ai ei nu s-au opus – nu aveau ce să-i ofere în Tulcea.

S-a angajat după tiparul clasic – a intrat pe un site de job-uri, a dat un interviu, a durat două luni „procesul de angajare”. Ultima ei corvoadă la job a fost să organizeze un team-building pentru două sute de oameni. Are un program rigid, dar nu îl simte ca invaziv.
E tatuată. Pe încheietura mâinii stângi are un citat din Coco Chanel, care spune că și-a îndreptat viața în așa fel încât să transforme lucrurile rele în lucrurile bune. E scris în franceză. E lung. Pe degete are inițialele fiicei sale și data ei de naștere (pe mâna dreaptă). Urmează să-și mai facă. Așteaptă să o inspire ceva.

Nu vrea să mai facă alți copii. E o decizie personală. Nu și-ar mai putea întrerupe viața pentru câțiva ani ca să aibă un nou copil. N-are legătură cu condițiile socio-economico-politice decât în foarte mică, insignifiantă, măsură. N-o mai reprezintă maternitatea acum, vrea altceva. Dacă nu făcea copilul la 25 de ani, i-ar fi fost mult mai greu acum la 30.

Prietenele ei în general nu sunt căsătorite și nici nu au copii. Crede că aceia care dau vina pe job pentru lipsa unei vieți de familie se ascund de fapt în spatele job-ului, din lașitate. Fie că ești coproratistă, fie că nu ești coproratistă, ai toată puterea să-ți faci destinul, crede Elena. Dintre mămicile de la grădinița fiicei ei, e cea mai tânără. Nu are prietene alte mămici, fiindcă i se pare că acestea își duc toată viața în jurul copilului, iar ea vrea să vadă viața dincolo de copil.

***

Există un prag – o tinerețe a corporatistei – în care fereastra de oportunitate către o familie în sens clasic e încă larg deschisă. Laura e la timpul acela.

Laura, corporatista care vrea o familie

Are 26 de ani, lucrează tot în bancă. Îmi spune din prima că n-a fost money-driven, condusă de bani, până acum. S-a concentrat pe ce are de învățat. A început să lucreze din anul al II-lea de facultate. Învăța la ASE. Când era în facultate se vehicula ideea că, fiind foarte mulți absolvenți, te angajezi greu, așa că a apucat prima oportunitate de a se angaja într-o bancă. A început de la call-center. Acum ține legătura cu companii cu cifre de afaceri de zeci de milioane de dolari. E un job dinamic, dar nu întru totul epuizant. Înainte lucrase în back-office și acolo totul era cantitativ. Aici partea calitativă e mai nuanțată.

În studenție își dorea să lucreze în audit. I se părea că sună fancy! Mă revolt: auditul-fancy? Răspunde: veneau oameni din companiile big four, cele mai mari din domeniu, și le țineau tot felul de conferințe. Modul în care prezentau viața de corporație părea „that’s what I wanna do when I grow up”. Nici măcar cu bani nu-i ademeneau, era vorba despre prestigiul de a fi junior auditor. I se păreau companii axate pe angajați. Corporațiile americane au stilul de a nu lăsa oamenii să stea mai mult de un an, de doi ani pe un job. Dacă ești varză te muți pe orizontală, dacă ești bun, te muți pe verticală, dar nu te țin o veșnicie, să mori acolo, pe un singur job. Unele dintre colegele ei de la ASE au căzut în pânza țesută de speakerii veniți să-i recruteze pe studenți către „big four”.

Laura are o colegă care a lucrat în audit până la epuizare, până la uitare de sine. S-a mutat apoi într-o altă corporație, în afara lumii auditului, cu un program semnificativ mai relaxat. Secretul care le ține pe tinere în corporații este acesta: pe lângă partea financiară, multe își doresc și un alt gen de apreciere – să simtă că sunt parte din ceva important.

Ea a trăit cu un corporatist de la ei de acolo. S-au despărțit și nu au fost drame. Nu și-au incendiat mașinile prin parcare sau ceva. Dacă au loc relații sentimentale „pe verticală”, ele trebuie anunțate conducerii. Dacă sunt „pe orizontală”, între oameni cu poziție similară în companie, ele nu trebuie anunțate. Laurei i se pare firesc, pentru a nu fi încurajată corupția.

A venit îmbrăcată office la întâlnire. De obicei așa umblă, căci se întâlnește cu clienți. Și clientului așa îi place să vadă. Era convinsă că la douăzeci și cinci de ani o să fie măritată și va avea un copil. Și-a schimbat proiecția. N-a fost „oh, my God!, nu s-a întâmplat”. O să fie bine, crede Laura, n-are cum să nu fie.

***

Pe Mihaela, Elena și Laura le-am privit în funcțiile de alegerile lor de viață: au făcut sau nu copii, vor să se mărite sau nu. Dar trebuie să ținem cont și de faptul că există vârste specifice ale corporatistei și că mai avem și un clivaj semnificativ, în funcție de acest concept înșelător – fericirea. Sunt corporatiste împăcate cu viața lor, precum și altele care coboară în deznădejde, în depresie.

Monica, vârstele corporatistei

Din ce povestește Monica, vârstele prin care trece o corporatistă sunt: prima, a entuziasmului, când tânăra femeie e fericită să i se pună șnurul de gât și badge-ul în piept, a doua, când se întrezăresc primele probleme în cuplu din pricina șezutului după program la serviciu, a treia, a unui echilibru, fragil sau nu neapărat, în cadrul serviciului, a patra, a dezvrăjirii de corporație, vârsta trezirii. A cincea e o opțiune: excelența în rutinare sau eliberarea de rigorile job-ului.

Monica, 25 de ani, lucrează pentru o companie de shipping cu capital majoritar chinezesc. Firma-mamă e una dintre cele mai de stat firme chinezești de stat, filiala românească are și capital privat.

A terminat facultatea, contabilitate și informatică de gestiune, la ASE, dar a făcut și Dreptul. Areun master în managementul riscului în afaceri internaționale, specializare pe tranzacții internaționale, l-a făcut pentru că avea deja legătură cu job-ul ei.

Și-a dat seama la timp că nu poate să fie avocat – nu poate apăra oameni în a căror nevinovăție nu crede. Nu o atrage foarte tare nici contabilitatea, să stea non-stop cu nasul în cifre – nu e de ea. A ajuns în compania chinezilor după multe interviuri. Monica e o femeie tânără și frumoasă. Chinezii i s-au părut cei mai serioși la interviu. Avusese nenoroc la interviuri și cu abordări de genul „vai, ești drăguță, nu vrei să-mi fii secretară?”. Nu voia. Chinezii au angajat-o în departamentul financiar. Ține decontarea cu armatorul din China, evidența tuturor sumelor care se plătesc pe teritoriul României în numele lor. Are o responsabilitate mare, foarte mare.

A zis că e un prim pas pentru a-și dezvolta cariera pe care și-o dorește. A visat foarte mult să fie corporatistă până când a văzut cu ce se mănâncă. „Corporația îți distruge visele”, mi-a spus abrupt, „îți dă o falsă idee că ești puternic, că faci parte din ceva mult mai puternic decât tine”. Și-a pus pe pauză tot ce ținea de plan personal. Voia să se căsătorească și să fie o mamă tânără. Mama ei a avut-o la 21 de ani și apropierea de vârstă a contat enorm, fiindcă i-a fost o prietenă apropiată. Părinții care au copii mai la bătrânețe au tendința să nenorocească și viața progeniturilor, crede Monica.

A fost îmbătată cam doi ani de zile de visul corporatist, după care a avut un moment de trezire. Acum visează din nou să se mărite și să facă un copil.

Găsește tipic, comun, acest parcurs? Da, cu excepția trezirii. Nu a văzut trezirea la mulți. Cele mai multe corporatiste nu se trezesc niciodată din visul corporatist. Cu cât înaintezi în vârstă – susține Monica – e din ce în ce mai greu să ieși din cutie, să te rupi, să vezi și ce dincolo de clădirea în care îți duci munca și viața. De obicei pleacă dimineața la nouă și se întoarce peste 12 ore. Incluzând traficul. Stă în Berceni, în sudul sudului. Sediul firmei e lângă Camera de Comerț. De obicei merge cu autobuzul.

A avut o relație care s-a dus naibii în momentul în care s-a angajat. Băiatul cu pricina era cu doi ani mai mare decât ea. E avocat. S-au cunoscut printr-o colegă de-a ei de la ASE. El era obișnuit ca ea să investească foarte mult în relația aceea, ea dădea totul, el era obișnuit să stea – boier! – și să primească. Și Monica n-a mai putut să dea. Era o relație care dura deja de un an-jumătate. Trăia cu el de pe la douăzeci de ani. Într-o jumătate de an, relația era deja consumată. Nu locuiau împreună fiindcă n-a vrut ea. Și-a refăcut viața cu un stomatolog. Sunt împreună de un an. Se gândesc să-și cumpere împreună o casă. Crede că e cazul să aibă copii. Chinezii ce vor zice? Nu-i pasă ce au de zis. Ei sunt drastici cu chinezii lor, la ei acasă. Aici s-au adaptat specificului european, n-au ochelari de cal.

Speră să nu aibă nevoie de bonă și să nu mai lucreze pentru o corporație, să-și deschidă ceva al ei. Vrea să deschidă fie o grădiniță, fie o școală, care să aibă și o grădiniță inclusă. L-a avut pe tatăl ei un model extraordinar – care când intră pe ușă lasă afară toate problemele de la birou. Nu vrea să i se afecteze productivitatea, vrea să fie profi, punct. La fel și problemele de la muncă – evită să le ducă acasă, pentru că deteriorează atmosfera. La fel cum ea nu ar putea să-i înțeleagă stomatologului toate necazurile cu implanturile, nici el n-ar putea să fie îngăduitor cu toate situațiile contabile, cu momentele în care era să și-o ia fiindcă a fost săpată pe la spate și așa mai departe.

Are și ea perioade în care îi cam ajunge – și programul, și volumul de muncă. Dar, na, așa e în corporație!
Vrea să crească, să învețe, să evolueze, să ajungă la alt nivel, la altă funcție. Nu i se pare OK să stea pe același job timp de zece ani. În marea majoritate a companiilor, șefii nu dau doi bani pe angajați, trag de tine până te extenuează și pleci, să fii sănătos! – îmi explică. E de părere că îi doare fix în cur dacă angajatul e fericit sau nu, dar la chinezi nu e chiar așa – au grijă de angajați, încearcă să-i mențină fericiți, ceea ce i s-a părut foarte OK, plus că au încântat-o cu gratuitate la multe servicii medicale private, îi plimbă pe la team-building-uri prin țară, iarna fac o petrecere de Crăciun de neuitat, un week-end întreg la munte!, îi învață că e bine să fie o echipă nu doar în ceea ce privește job-ul.

Cu toate acestea, Monica nu are prieteni la locul de muncă, de fapt nu prea are prieteni. Îi poate număra pe două degete. Nu crede că își poate faci prieteni la muncă din pricina invidiei, întotdeauna cineva va turna puțin rahat în urechile șefului. Pune mare preț pe prietenie, dar nu bagă mâna în foc nici pentru ăia doi. Monica visează la eliberarea definitivă. Vrea să fie designer vestimentar în Franța, unde oamenii se îmbracă frumos, nu ca la noi.

La o lună de la întâlnirea noastră, Monica și-a schimbat job-ul. A plecat de la chinezi pentru un job într-o multinațională specializată în IT. 

Cristina, corporatista fericită

Cristina are 31 de ani și lucrează într-o televiziune multinațională. E vărsător. Și dacă vorbim de femeia-vărsător, vorbim de viitor, de mentalități, de principii generale. Acestea fac parte din preocupările sale. Nu poate să vorbească numai despre sine, se raportează la un context general. Când spune corporatiste se gândește la mentalitate generală – oamenii nu sunt suficient de determinați să facă exact ceea ce își doresc. Constată că lipsește pasiunea. Sigur că sunt o grămadă de piedici întâlnite pe parcurs, căci altfel ar fi totuși simplu și știm cu toții că nu e așa. Cristina crede foarte tare în „follow your dream”. Nouă, românilor, ca mentalitate, acuză Cristina, ne place să așteptăm. Nu suntem un popor de acțiune. 

Îmi vorbește din biroul ei, spațios, unde intră lumina natural. Dacă vrem ca ceva ca să se schimbe, trebuie să fim mai mulți, uniți și să facem lucrurile să se întâmple. Ne interesează foarte tare ce ni se întâmplă nouă, cum e viața noastră, dar nu ne raportăm la societate. O întreb: „dar tu ce faci pentru societate?” Face. Vorbește cu oamenii și le povestește concepțiile ei de viață și încearcă să-i strângă în jurul unei idei.

Visul ei e trăit chiar acum. Îi place foarte tare ce întreprinde, crede că e un om norocos. Nu spune că i-a fost simplu, dar nu a renunțat niciodată. A învățat pentru că i-a plăcut. Nu vine la birou pentru că trebuie, vine din plăcere. Să reușești să faci în fiecare zi ce îți place te ajută mult să mergi mai departe. O întreb dacă sunt mai importante visele din carieră sau cele din viața personală. Nu vrea să facă lucruri de mântuială, doar să le bifeze. Crede că totul se întâmplă la momentul potrivit. Dacă nu funcționează ceva chiar atunci când vrei, poate e doar un semn pe care ar trebui să îl iei în considerare și poate te așteaptă ceva mai bun. E optimistă din fire. Chiar e. De ce nu s-a măritat? N-a fost să fie. N-a fost împiedicată de nicio constrângere socială, n-a fost oprită de job. Crede că poți să îți faci timp pentru orice. Îți construiești cariera, dar nu poți să o construiești la nesfârșit. Cum și-a construit ea cariera? În cât timp a ajuns aici? Marketing and Communications director scrie pe cartea ei de vizită. Ce înseamnă asta? Ce înseamnă cuvintele astea? Ce e ea? Înseamnă că a ajuns într-un punct pe care și l-a dorit, în momentul în care se gândea ce o să se facă atunci când vrea să fie mare.

Într-o primă fază a vrut să fie profesoară, avea elevii ei imaginari și le dădea note. Note mici, admite. Mama ei e profesoară de matematică. A moștenit determinarea de la mama ei. Ea îi spunea mereu că trebuie să stea cu pixul și cu foaia în mână, a învățat-o să învețe.

„Cu cât câștigi mai mulți bani, cu siguranță cresc și pretențiile”, îmi spune.     „Nu trebuie să te lași furat de bani, poți să cumperi o grămadă de lucruri de materiale, dar nu the real value, care ține de emoții.” Pune lucrurile la punct: „Dacă îți iei o geantă Prada nu e o valoare adăugată. E doar un accesoriu”. Banii facilitează niște lucruri – poți să îți permiți o bonă, să aibă grijă de copil și să reușești să le faci pe amândouă. Dar banii te și izolează. E important ce influență au banii asupra ta. S-ar putea să te izoleze puțin. Pentru o femeie independentă financiar e tot mai greu, crede Cristina. Care e declarația de independență financiară? „Când ești capabilă să-ți asiguri un trai zilnic, o dată și când psihic ești pregătit să spui că faci față tuturor situațiilor, indiferent ce s-ar întâmpla. Unui copil trebuie să îi oferi în primul rând iubire, să îi asiguri educație, să îl crești în așa fel încât să devină om.”

La birou mănâncă lapte cu cereale, dimineața. Are grijă de sănătatea ei. În ziua aceea până la ora 13 mâncase o bomboană și băuse două cafele.

Nu crede că are o datorie publică aceea de a deveni mamă. Dacă are o datorie față de stat ca femeie nu se grăbește să și-o îndeplinească pentru că nici pe politicieni nu îi vede înghesuindu-se să-și îndeplinească datoria față de cetățeni. Și dacă președintele nu-și îndeplinește datoria față de cetățeni, atunci ea de ce s-ar grăbi?

Concluziile

Multe s-au schimbat de când a apărut ideea acestui articol și până la final. Fiicele președintelui Băsescu i-au urmat sfatul și și-au asumat maternitatea. Cea mică are déjà un copil și e din nou însărcinată, cea mare a născut și ea o dată. Și sunt semnale, în presa mondenă, bine informată adeseori, că nu se vor opri aici. Apoi, Băsescu nici nu mai e președinte, e fostul președinte. Dar statul român tot nu și-a revizuit politica față de natalitate. E încurajată în continuare strict formal.

Tinerele femeie cu venituri peste medie care lucrează în medii care pot fi definite, într-un înțeles vast, corporatiste, preferă în continuare să nu-și întemeieze familii și să nu aibă copii. Multe fac unul. Și se opresc aici. E foarte complicat financiar să ai mai mult de un copil în România. De ce se întâmplă așa?, căci așa se întâmplă, chiar dacă nu există statistici care să ne confirme. Explicațiile sunt multiple, iar femeile cu care am vorbit, chiar și cele care n-au rămas până la concluzii în corpul acestui articol, cred că e vorba despre ce așteptă societatea de la tine, de la presiunea enormă care apasă pe umerii femeilor. Modelul cultural al succesului contează cumplit. Modelul cultural al succesului a însemnat în ultimele două decenii în primul rând funcția în companie. E vorba totodată și de egoismul propriu secolului nostru. Ce se va întâmpla? Se va întâmpla că există o generație pentru care nu se mai poate face nimic sau prea puțin pentru ca la nivel statistic să se observe o explozie a natalității și o scădere a ratei divorțurilor. Acest text are, din acest punct de vedere, utilitatea oarecare a unei oglinzi.

Nu se va pogorî, deci, subit armonia în familiile de pe cuprinsul țării noastre, dar se întâmplă și că o altă generație, generația următoare, nu va mai accepta un dezechilibru între personal și profesional. „Copiii noștri vor avea mai mulți copiii decât noi”, mi-a spus head-hunterul Ana Ber. Am treizeci și unu de ani, iubesc o corporatistă, n-avem copii. Dar i-am dat dreptate.  



Acest articol a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice Viitor la purtător, susținut de ING Asigurări de Viață și organizat de Decât o Revistă.



Autor: Andrei Crăciun
 


 SHARE :  Trimite pe mail
CITESTE MAI MULTE DESPRE

38249 citiri

50 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Calatorii

Ce fac bulgarii mai bine decât românii?

Ce fac bulgarii mai bine decât românii?

Turism. Asta fac mai bine decât noi. M-am întors după șase zile de Bulgaria, într-un sătuc de lângă graniță, pe care toată lumea-l știe, dar e mare secret să nu se strice cumva ca Vama Veche și 2 Mai, visele de aur ale vacanțelor românești de litoral.

Articolul tau

Hai Simona!!!

Hai Simona!!!

Da, știu că tocmai a pierdut un meci și înfrângerea a fost rușinoasă. Suntem cu toții dezamăgiți, dezumflați, reveniți cu picioarele pe pământ. Ne reamintim că e mică, n-are forță, nu știe să pună o scurtă sau un lob și mai ales că-i labilă psihic.

Good to know

 Mituri și fapte despre vaccinurile pentru copii

Mituri și fapte despre vaccinurile pentru copii

De-a lungul anilor, vaccinurile care ajută la protejarea copiilor împotriva bolilor infecțioase precum rujeola și oreionul au salvat sute de mii de vieți în S.U.A. și au împiedicat milioane de spitalizări, potrivit Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC), conform consumerreports.org .

Familie

”Ești prost! De ce ești prost?”

”Ești prost! De ce ești prost?”

Vă rog să-mi promiteți doar atât: că dacă vreodată, în orice fel de circumstanță, voi ajunge să-mi jignesc copilul, să mi-l iau în ”caterincă”, să-l ridiculizez, să-l reduc la zero și să-mi bat, efectiv, joc de el și de viața lui, să mă luați și să mă bateți cu pietre în piața publică. la Obor!

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Părinții fac sex foarte rar? O problemă care trebuie rezolvată

Părinții fac sex foarte rar? O problemă care trebuie rezolvată

„Într-o zi, la postul de radio la care am o emisiune a sunat Jake”, spune pe pshycholytoday.com Laurie J. Watson, specialist în probleme sexuale și lector la Universitatea Duke. „Bărbatul mi-a spus că în ultimul trimestru de sarcină al soției nu au avut relații sexuale. Apoi, după nașterea fetiței lor, s-a întâmplat de doar trei ori – pe fugă și de mântuială”. O altă ascultătoare s-a plâns în cadrul aceleași emisiuni că, după nașterea primului lor copil, soțul ei și-a pierdut interesul pentru sex. „Preferă să muncească peste program și jocul cu copiii a înlocuit joaca în pat. Ce pot face?”.

Familie

De ce creierul copilului tău este dependent de videoclipurile de pe YouTube

De ce creierul copilului tău este dependent de videoclipurile de pe YouTube

Videoclipurile pentru copii sunt printre cele mai vizionate conținuturi din istoria YouTube, astfel ca oamenii de știință, producătorii de filme video și comercianții se străduiesc să descopere ce îi face pe tinerii spectatori atât de obsedați de ele.

Articolul tau

Aventuri cu maşini şi bătăi în SUA

Aventuri cu maşini şi bătăi în SUA

Chiar dacă-mi făcusem ceva filme de groază în minte înainte a veni în Florida (rezultat, desigur, al filmelor şi documentarelor în care cineva te împuşcă în cap când mergi după pâine), am descoperit repede că mă simt mult mai în siguranţă decât mă aşteptam; ba chiar, în mod ciudat, chiar mai în siguranţă decât în Iaşi. Dar asta până nu demult, când cinci indivizi.... Dar mai bine să încep cu începutul.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.