Smart Woman

Sunt în faţa celui mai frumos hotel din Madeira, un palat ridicat pe o stâncă, deasupra apei, la sfârşit de secol XIX. Reid’s Palace, parte din lanţul Orient Express. N-am bagaj şi am atât de puţine posesiuni materiale, încât mă simt dezbrăcată şi stingheră, până în clipa în care intru.

Simt parchetul scârţâind sub mocheta groasă din hol, un angajat ţine în mână un coş cu multe cutiuţe lucitoare. Ştie deja că bagajul meu n-a ajuns cu mine, mi-au pregătit tot ce au crezut că mă poate face să mă simt mai bine. Se aude un pian, de undeva, încet, poate e doar o părere, poate cineva chiar apasă nişte clape acum, în această după-amiază.

În apartamentul meu, perdelele brodate se zbat la geam sub rafalele de vânt. Două terase, una spre Atlantic, alta spre grădină, înconjură fantezia asta, perfect feminină, cu cearşafuri albe brodate delicat, cu cosmetice produse la Londra special pentru clienţii Orient Express, cu o baie numai mahon şi ceramică portugheză, frumos pictată cu albastru.

Pe masă stă un bileţel scris de mână: “Vă mulţumim că sunteţi oaspete al Reid’s Palace. Din partea noastră, un pahar de vin de Madeira, colecţia Vintage.” Deschid carafa, un parfum de lemn de stejar şi dulceaţă de nuci se strecoară prin cameră. Torn în pahar, vinul se prelinge încet, aproape uleios.

Mă mut de pe-o terasă pe alta, ascult Atlanticul şi pur şi simplu încep să mă uit în jur, ca-ntr-un muzeu. Uite, acolo, jos, între leandri şi palmieri, e terasa pe care George Bernard Shaw a învăţat să danseze tango.

“Singurului om care m-a învăţat ceva”, i-a scris dramaturgul, dedicaţie pe o poză, instructorului de dans Max Rinder, cel care avea un succes nebun la dansatorii amatori de la Reid’s. Ştiu că sub apartamentul meu e cel în care a stat Winston Churchill cu soţia, în două rânduri. Prima oară şi-a scris aici memoriile despre război.

Râd singură când mă gândesc cât or fi suferit colecţiile Vintage de vin de Madeira de pe urma căpcăunului beţiv şi genial.

Din camera mea nu prea mai vreau să ies. Nici generalul Batista al Cubei, cel alungat de Fidel Castro, nu ieşea din apartamentele lui de la etajul al treilea.

Stătea fix deasupra mea, cu familia şi alaiul, obsedat de faptul că revoluţionarii cubanezi îi vor administra un glonţ în cap, chiar aici, în nebunia asta subtropicală, sub soarele Madeirei. Reid’s şi-a asumat riscul atunci şi cu maximum de discreţie a găzduit balamucul cubanez.

Îmi fac curaj şi ies din cameră, mă preling pe aleile grădinii până la piscinele de deasupra oceanului, de sub un copac secular. Flori şi un miros proaspăt, de apă de mare şi vegetaţie abundentă. Reintru în hotel prin resturant, a mai rămas soare cât să se zbată câte o rază prin cristalul geamurilor.

Merg şi merg şi merg, e un hotel uriaş, pe care îl poţi cutreiera, o balenă mitică, cu burta plină de poveşti şi şoapte şi vremuri care s-au dus şi n-or să se întoarcă. Camera de bridge, de biliard, de întâlniri, fotolii mari, de piele, miros de lemn vechi şi coniac.

Acum sigur se cântă la pian, la un Steinway, chiar în camera unde se ia ceaiul, în fiecare după-amiază.

“Minunea” din hotelurile astea, atmosfera discretă şi calmă, farmecul şi liniştea sunt de fapt o conspiraţie dintre personal şi clienţi, am un moment de panică, gândind înspre viitorul de aur al turismului, când politicosul chelner, care aduce ceai în ceşti alb-albastre de porţelan fin, va avea drept muşterii un mafiot rus cu nevastă, cu soacră şi plozi.

Viitorul ăsta nu e încă aici, sper să rămână îndepărtat şi voi să ajungeţi la Reid’s Palace înaintea lui.

Citeşte şi:

Londra. Oamenii, mai puțin locurile

Eye Contact: Radu Coman, New York

Cum am pierdut şi n-am pierdut avionul