Smart Woman

Asa ca, precum nemtii din Germania de Est, care cu inventivitate si foarte mutla rabdare, au nascocit planuri traznite si aproape inconstiente de a trece dincolo, asa si noi, cei din tara lui Iliescu, Nastase si toti hotomanii, incepem sa ne punem creierii pe bigudiuri cum sa ajungem dincolo. Dincolo. Fara sa murim de foame sau sete pe drum. Si reusim. Ca asa suntem noi. De cateva mii de ani, cu o tehnica foarte versatila, am reusit sa supravietuim tuturor intemperiilor istorice. Si nu e rau. Se cheama supravietuire. Surviving of the fittest. Ajungem dincolo. Si incepe vaicareala. Ca mancarea e cum e, aerul miroase nu stiu cum, dar, favorita mea, ca oamenii sunt… altfel. Mai rai, mai inchisi, “nu sunt ca noi, romanii” - gazde perfecte care te indeasa cu mancare pana la alo, comanda!

Personal, ajungand in Bavaria de relativ tinerica, am trecut prin toate aceste clisee. Pentru ca esti mic – nu stii nimic, si toate se prind de tine ca un scai. Am trecut prin ura pentru perfectiunea parcurilor nemtesti (poate ar trebuie sa spun Bavareze, e mai corect asa). Am trecut prin dezgustul fata de mancarea cu care nu am reusit inca sa ma obisnuiesc 100%. Acest lucru nu mi se pare rau, pentru ca bavarezii se indoapa cu carne ca si cum nu au mai vazut niciodata. Cunosc o fata, o prietena chiar buna, care nu a pus in viata ei gura pe nicio vegetala sau fructa. Pentru ca nu-i plac. Orice dezbatare cu ea pe aceasta tema se loveste de “nu”, ca la povestioara aia din clasa a 3-a cu “Fetita care l-a luat pe NU in brate”. Imi este draga si de asta totul este amuzant.

Si, evident, am ajuns si la capitolul oameni. Intrebarea cea mai frecventa care mi se pune cand ajung acasa este “Dar prieteni ai acolo?”. Cred ca cei care ma intreaba asta o fac, cred eu, in cautarea unei satisfactii morbide venita dintr-un raspuns la el de cliseu “Nu, nemtii sunt atat de reci! Vai de c***l meu acolo! Cel mai bine petrec… tot cu romanii!”. Ei bine nu le pot oferi o astfel de satisfactie. Cu toate hopurile prin care am trecut din punct de vedere social si profesional de cand am venit aici, gasirea prietenilor nu a fost unul dintre cele mai mari provocari. Sigur, la inceput nu a fost usor. Nu este niciodata. Dar, cu putina rabdare – Dumnezeu imi este martor cat de greu ajung eu la momentul ala Zen – ocaziile se ivesc.

Din fire sunt o persoana extrem de elitista cand este vorba de prieteni sau apropiati. Cand cunosc pe cineva nou ma bazez foarte mult pe sentimentul pe care mi-l inspira. Este un scanner care de foarte putine ori a dat gres. Asta am facut si aici, si din acest motiv nu am ramas cu prea multe relatii de prietenie din primul loc de munca unde mi-am petrecut patru ani. Oamenii acolo erau foarte mult concentrati pe munca – ceea ce eu gasesc ca este in regula, pana la momentul cand ai pauza... cand ei tot despre munca vorbeau, iar in timpul liber fac chestii din astea “absurde” de genul merg in drumetii extrem de obositoare dupa ce se trezesc la 5 de dimineata sambata (!!!) – fiind copilul marii nu am reusit inca sa ma obisnuiesc cu acest tip de “distractie”, nu ii neg adrenalina indusa, insa nu este de mine - sau merg in Biergarten si vorbesc despre… vreme.

DAR, dupa aceste contacte plictisitoare si fara viata – din punctul meu de vedere – cu fostii mei colegi directi, i-am descoperit pe colegii vecini, de la un departament separat. Mi-a trebuit o vreme pana sa ajuns sa-i cunosc, pana sa-mi permit sa ii iau peste picior la modul amical… genul asta de nimicuri care te fac sa te simti in largul tau cu oamenii din jur. Am patruns in acest microcosmos datorita unei persoane curioase, careia i-am inspirat ceva prin naturaletea cu ca mi-am afisat pe fata parerea fata de oameni, lucruri, fapte. Aceasta persoana este tot un neamt. Ei, cu timpul, relatiile au inceput sa evolueze, schimburile de opinii, cuvinte, invitatii au inceput sa fie foarte naturale si biunivoce. De aici, bulgarele a inceput sa devina mai mare si mai mare. Acum imi salta inima de bucurie ca ma duc sa-mi revad fostul loc de munca si ma opresc un etaj dedesubt fata de unde-mi era biroul (tocmai ce s-a auzit un “Cucurigu!!” dintr-un birou vecin, ma intreb ce spune asta despre actualii mei colegi :) ).

Mai trebuie mentionat ca la inceput, datorita mediului in care am lucrat, sa vorbesc germana nu era necesar. Deci am folosit mereu engleza, germana avand un fel de cui pentru mine si eu pentru ea. Asta nu m-a impiedicat sa comunic cu oamenii. In momentul cand esti perceput ca o persoana cu ceva de spus, o persoana calda, oarecum exotica, desi afisat poate timid la inceput, lumea este curioasa sa te cunoasca. Trebuie numai sa o lasi inauntru. Cu timpul… am inceput sa vorbesc mai mult germana si atunci am observat cum acest lucru mi-a inlesnit comunicarea. Desi mult mai greu pentru mine sa comunic (atentie, sa comunic, nu sa vorbesc) in aceasta limba, am observat cum “publicul” se incalzeste mult mai usor asa. Plus de asta, se castiga un capital de respect in momentul cand arati ca vrei sa poti.

Din aceasta experienta am invatat poate cea mai importanta lectie de pana acum: am invatat ca a fi tu insuti/insati este cel mai bun atu pe care-l poti avea, chiar si atunci cand te decizi sa emigrezi. Normal asta tine putin si de respectul de sine si intreaga istorie din spate, care incepe in gene si se termina cu educatia primita acasa si la scoala. Eu cred ca majoritatea, oricum am fi, suntem interesanti, avem ceva de transmis, incepand cu idei preconcepute, sfaturi despre copii, ghicit in stele si terminand cu matematica, cum sa-ti amenajezi casa, care sunt cele mai frumoase destinatii de vacanta. Asadar, nu ar trebui sa “incercam sa ne integram” in sensul de a ne adapta 100% unei civilizatii, ci ar trebui sa o modificam dupa chipul si asemanarea noastra. Nu mai punem ce am invatat acasa in rama, ci facem un cocktail (ca sa-l starnesc pe neuron) din toate ingredientele trecute si prezente.

O alta lectie invatata de cand stau aici, daca nu era evidenta, este ca generalizarea este mama pierzaniei. Nu suntem toti la fel, ma refer la indivizii dintr-o natie. Si daca ne asteptam sa gasim asta, vom pune totul intr-un pat al lui Procust, astfel incat sa primim rezultatele dezamagitoare, dar dorite.

Aceasta este povestea mea. Nu neg ca in cazul altor persoane este altfel. Dar cred ca este bine de stiut atunci cand lumea vrea sa faca o decizie informata. Stiu ca ideea emigrarii este un subiect foarte sensibil in Romania. E bine, e rau… personal cred ca daca sau nu sa-ti parasesti tara este un subiect separat.

PS – de fapt, vroiam chiar sa fac o descriere a celor care-mi umplu timpul, ca sa intru chiar in acea parte care urmeaza dupa “de exemplu”. Este, poate, mai usor de inteles asa. Ma gandesc ca poate voi face asta data viitoare, pentru ca intr-adevar sunt niste personaje ce-si merita niste randuri. :)

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.