Smart Woman

27 ianuarie este ziua internationala a comemorarii Holocaustului. Acesta este mai mult decat Jurnalul Annei Frank sau filme precum Viata e frumoasa. Holocaustul a fost diferit pentru fiecare femeie care l-a trait... si au fost milioane. Pe masura ce incercam sa ne dam seama prin ce au trecut femeile acelor timpuri, nu putem sa punem o simpla eticheta: de victime. Femeile au luat parte activ la tot ceea ce a insemnat Holocaust, de pe ambele parti ale baricadei. Asa ca aceasta prima parte a articolului o vom dedica celor care au avut de suferit in urma urii rasiale.

Desi pe toti i-a asteptat aceeasi soarta in final, exista cateva norme sociale si comportamente in urma carora se poate face o distinctie intre femeile si barbatii persecutati in anii '30 si pana la jumatea anilor '40. Vremurile erau totusi de asa natura incat majoritatea familiilor erau formate dintr-un barbat care intretinea familia, o femeie casnica si copiii lor.

Responsabilitatea fetelor nemaritate de a avea grija de parinti a avut ca efect ramanerea in tara a multora dintre cele care ar fi avut sanse sa emigreze din Germania la jumatatea anilor '30. Mai mult, pe baza normelor sociale care faceau clar distinctie intre genuri, evreii au facut greseala sa creada ca nazistii vor trata altfel femeile si copiii, si ca numai barbatii sunt in pericol. Astfel, majoritatea familiilor au facut planuri pentru ca barbatii sa poata fugi sau sa se poata ascunde. Intr-un final, in Germania au ramas mai mult evreice, iar ultimele transporturi din Berlin catre lagarele mortii au fost formate aproape in intregime din femei.

Un alt exemplu al acestui tip de gandire este numarul celor arestati in Paris in ceea ce a ramas in istorie ca "joia neagra", sau "Marele raid". Multi evrei au fost avertizati de ceea ce urmeaza de catre localnicii care lucrau ca politisti sau in administratie, iar majoritatea celorlalti evrei au aflat zvonuri vagi. Deoarece credeau ca numai barbatii sunt vizati, fiecare familie a cautat metode de a ii ascunde, de a-i ajuta sa fuga spre zonele neutre din sudul Frantei sau de a le obtine acte false. Astfel, conform Jewish Woman Archive, in acea zi au fost arestati si trimisi spre lagare 3.031 de barbati, alaturi de 9.853 de femei si copii.

La fel in Europa de Est unde, la inceputul invaziei germane, femeile si-au indemnat sotii si fiii sa fuga spre Rusia pentru a scapa nevatamati. Ca rezultat al exodului barbatilor, femeile si copiii mici au devenit majoritatea populatiei de evrei din zone precum Varsovia, pe perioada razboiului.

Peste tot in zonele conduse de nazisti femeile si-au asumat tot mai multe sarcini pe masura ce vremurile s-au ingreunat. Majoritatea barbatilor au fost concediati sau li s-au confiscat afacerile. Astfel, femeile au fost cele care si-au asumat rolul de a tine familia cu putinul de care dispuneau. In afara de faptul ca in fiecare zi petreceau timp in plus pentru a reusi sa transforme resturile obtinute in mancare pentru familie, ele erau cele care rezolvau diferitele probleme ale familiei: mergeau sa stea la cozi pentru paine, mergeau la Cartierul General ca sa depuna cereri pentru a recupera o parte din bunurile confiscate. Faceau orice era nevoie ca barbatii sa ramana ascunsi, in aceeasi idee ca numai ei erau in pericol.

Si femeile aveau parte de hartuire, umilire, obligatia de a face diverse treburi grele sau "murdare" pentru germani, insa abia la lichidarea ghetourilor femeile si copiii s-au confruntat cu brutalitatea si violenta extrema a autoritatilor. Pana atunci, din jurnale si declaratii ale supravietuitorilor, se pare ca violurile din partea ofiterilor SS sau a politiei au fost rare, insa zvonurile legate de violuri le terorizau pe evreice. Probabil ca asta se datora ideii de rassenschande: comportament sub demnitatea rasei superioare. In schimb, evreicele au perceput multe umilinte si hartuiri ca fiind de natura sexuala. 

Rassenschande nu ii impiedica insa pe nazisti sa faca experimente pe femei, cel mai adesea vizand organele lor reproducatoare si diferitele metode de a le steriliza. In paralel, s-au desfasurat diverse experimente foarte crude pe proaspetele mame. De pilda, doctorii coseau sanii femeilor care alaptau pentru ca ele sa nu-si poata hranii nou-nascutii, apoi masurau gradul de rezistenta al femeilor si pruncilor.

Politica de exterminare nu s-a aplicat doar in lagare, ci si in ghetouri prin incercarea de a impiedica nasterea altor evrei. In mai multe parti ale zonelor cucerite s-a dat ordin ca orice evreica ce ramane insarcinata sa fie obligata sa avorteze, indiferent de stadiul sarcinii in momentul in care este descoperita. Daca vreo femeie reusea totusi sa nasca, ea si copilul erau, conform legii, urcate in urmatorul transport catre Auschwitz. Acolo, pe rampele de selectie, orice femeie gravida sau cu un copil in brate, al ei sau al altcuiva, era imediat trimisa catre camerele de gazare. 

In 1944, mamele care mai aveau alaturi de ele copii au fost puse in fata unei alegeri in lagarul Auschwitz-Birkenau. Toti copiii urmau sa fie ucisi. Femeile care se ofereau ca mana de lucru pentru germani, urmau sa fie lasate in viata. Numai 2 mame din aproximativ 600 au hotarat sa profite de oportunitate, celelalte au ales sa mearga alaturi de copiii lor in camerele de gazare.

.

In unele zone nu s-au infiintat nici lagare si nici ghetouri. Pe 26 septembrie 1941 a fost postat peste tot in Kiev un anunt prin care, 3 zile mai tarziu, erau asteptati toti evreii din oras si din vecinatati, la locul cunoscut ca Babi Yar. Li s-a cerut acestora sa aiba la ei bani, acte, haine calduroase si alte bunuri. Un nazist raporta ca, datorita "deosebitului lor talent in organizare", evreii au crezut pana in ultima clipa ca este vorba despre o relocare. Pentru ca nu au banuit nimic din ceea ce urma sa se intample, s-au conformat ordinului intr-un numar foarte mare. In operatiunea de la Babi Yar au fost ucisi, conform datelor din procesul postbelic, 33.771 de evrei. Dina Mironovna Pronichev este una dintre putinii supravietuitori, ea reusind sa faca o descriere dramatica a evenimentelor:

"Trupele lui Hitler au ocupat Kievul pe 19 septembrie 1941 si din prima zi au inceput sa jefuiasca si sa omoare evrei. Povesti teribile despre cum erau tratati evreii circulau prin oras. Traiam in teroare. Cand am vazut anuntul, postat pe strazi, care ordona «tuturor evreilor din Kiev sa se adune la Babi Yar» am simtit ca se apropie necazuri. Am inceput sa tremur. Am spus ca nimic bun nu ne asteapta acolo. De aceea mi-am imbracat copiii, de trei si cinci ani, le-am impachetat lucruri intr-o geanta mica si i-am dus la soacra mea, rusoaica. Apoi, urmand ordinul, mama mea, care era bolnava, si cu mine am pornit spre Babi Yar.

Evreii mergeau cu sutele si cu miile. O femeie mergea in fata mea. Tinea doi copii in brate si un al treilea mergea pe langa ea, tinandu-se de fusta ei. Femei bolnave si batrane erau urcate in carucioarele ticsite cu genti si valize. Cand ne-am apropiat de Babi Yar am auzit impuscaturi si tipete inumane. Am inceput sa ma intreb ce se intampla, dar n-am spus nimic mamei.

Am vazut grupuri de barbati, femei, copii si batrani dezbracati. Erau dusi la marginea unui sant si impuscati de catre soldati. Apoi aduceau un alt grup. Am vazut oroarea asta cu proprii ochi. Chiar daca nu stateam aproape de sant, puteam auzi urletele groaznice ale oamenilor ingroziti, vocile pierdute ale copiilor care plangeau «mama, mama...». Am vazut o femeie tanara goala hranindu-si la san copilul gol, cand un politist a venit la ea, a luat copilul si l-a aruncat in sant. Mama s-a grabit catre copil. Un fascist a impuscat-o in cap si a cazut in sant. Daca mi-ar fi povestit cineva asta, nu as fi crezut. Este imposibil de crezut.

Un politist mi-a spus sa ma dezbrac si m-a impins catre marginea santului, unde un alt grup isi astepta soarta. Dar inainte sa traga, de spaima, am cazut in sant. Am cazut pe morti. La inceput nu am inteles nimic. Unde eram? Cum am ajuns acolo? Am crezut ca am innebunit. Dar cand oameni au inceput sa cada peste mine, mi-am revenit si am inteles totul. Am inceput sa-mi verific mainile, picioarele, abdomenul, capul, si nu eram ranita. M-am prefacut ca sunt moarta.

Sub mine si deasupra mea zaceau mortii si ranitii. Unii respirau, altii gemeau. Brusc, am auzit un copil strigandu-si mama. Suna de parca ar fi fost fetita mea. Am inzbucnit in lacrimi. Executiile au continuat iar oamenii continuau sa cada. Am inceput sa imping cadavrele de teama sa nu fiu ingropata de vie. Dar incercam sa fac asta astfel incat politistii sa nu-si dea seama.

Dupa o vreme, s-a lasat linistea. Se intuneca. Germani cu automate ii impuscau pe cei raniti. Am simtit pe altcineva, deasupra mea, prefacandu-se a fi mort, indiferent cat de greu era. Apoi am simtit cum ne acopereau cu pamant. Am inchis ochii sa-i protejez. Cand s-a intunecat de tot si s-a lasat linistea - o liniste mortala, in sensul propriu al cuvantului - [...] m-am dezgopat. Am vazut santul umplut cu mii de oameni ucisi. M-am speriat. Ici si colo pamantul se misca - oameni pe jumatate vii incercau sa respire. "

.

Nu toate femeile erau casnice luate prin surprindere de evenimente. Gisi Fleischmann a fost conducatoarea comunitatii evreiesti din Slovacia pe perioada Holocaustului. Aceasta a lucrat permanent in incercarea de a salva cat mai multi evrei de persecutia nazista, una dintre metode fiind sa aranjeze pentru o parte din ei sa ajunga in Palestina ca refugiati. Dar cea mai mare realizare a fost faptul ca, prin mituirea oficialilor germani si locali, a reusit sa amane timp de doi ani deportarea evreilor slovaci. Dar pe ea nu a reusit sa se salveze. A fost urcata in ultimul transport din Slovacia catre Auschwitz, unde a fost executata in octombrie 1944.

O alta femeie cu acelasi sfarsit ramane in istorie. Desi nu avea descendenta care s-o "califice" pentru deportarea intr-un lagar, fiind jumatate franceza si jumatate britanica, Violette Szabo s-a oferit ca spion pentru Aliati si a reusit sa reorganizeze rezistenta franceza cu succes. A fost insa capturata in vara anului 1944. Dupa interogatorii si tortura, a fost trimisa spre lagarul pentru femei Ravensbruck, unde a si fost executata. Violette avea doar 23 de ani.

Multi au auzit de Anne Frank si multi i-au citit jurnalul, vazand in adolescenta drama copiiilor si tinerilor de valoare carora li s-a rapit sansa de a excela sau, pur si simplu, de a trai. Este un simbol, insa ea nu este singura care si-a descris in cuvinte emotionante drama. Iar daca veti gasi putin timp, indreptati-va atentia si catre alte marturii si carti valoroase care redau Holocaustul din perspectiva celui care l-a trait.