Acasa | Articolul tau | În zbor spre America – poveste reală de groază, cu final fericit

În zbor spre America – poveste reală de groază, cu final fericit

 SHARE  

Adaugat in 18 mai 2016

În zbor spre America – poveste reală de groază, cu final fericit

Avion. Foto: Photoxpress

4 dimineaţa. Avionul pleacă peste trei ore. Ce caut eu cu trei ore mai devreme aici, nu ştiu...

Stau afară, la intrare, lângă o scrumieră uriaşă de care m-am ataşat repede şi cu care port scurte, dar eficiente dialoguri mentale sau cu voce tare, când nu e nimeni prin jur. Ea nu prea răspunde – probabil că o plictisesc cu inventarul pe care mi-l tot fac.

Am paşaportul aici, biletul... 30 de Euro, poate-mi iau ceva cât aştept următorul avion, în Paris... Am două hard diskuri cu toată viaţa pe care o las în urmă. Ha, parcă-s în Star Trek! Am viaţă electronică! Să las hardurile în bagajul de cală, să le iau cu mine în bagajul de mână, cum zice Jenn? Şi dacă mi le confiscă?! Sunt metalice, grele, poţi să ataci un om cu ele... Le las într-una din valizele mari, mai bine...

Scrumiera nu mă ajută cu nimic. Tace, albastră, metalică şi se uită lung înspre parcare...

Mai trece o oră, fumez ţigară de la ţigară, încerc să nu mă gândesc la ce sunt pe cale să fac – plec pe termen nelimitat din România, pentru că mă cunosc prea bine şi nu m-ar mira să fiu la uşa lui frate-miu peste 2 ore... Paşaport, bilet, ţigările, sper să nu-mi ia bricheta la control, că trebuie după aceea să iau alta în Paris şi încă una în Chicago, la a doua escală... Văleeeu, cât drum am... Gata! Cred că începe check in-ul. Încă o ţigară, suptă cu poftă disperată de parcă n-am mai fumat de trei zile... Mi se face puţin rău.

Târâi după mine două valize uriaşe, un rucsac şi o inimă de plumb. „Faceţi singur check in-ul, vă rog! Aveţi viză pentru SUA?” - Nu, nu ştiam că trebuie (Of, Doamne, de ce mă întrebi asemenea idioţenii!?). „Sigur că am”. Răspund fără să zâmbesc şi trec mai departe la maşinăria care scanează paşapoarte. Haos complet. Codul poştal din localitatea de destinaţie? Cine vă aşteaptă în SUA? Cererea nu a putut fi procesată. Introduceţi din nou paşaportul cu viza. Cererea nu a putut fi procesată. Introduceţi adresa de email. Introduceţi numărul de telefon. Cererea nu a putut fi procesată. Încep să clachez. Simt un val de căldură cum coboară din tâmple în genunchi, via spinare, ca atunci când abia ai scăpat de un accident în trafic şi nu mai poţi călca ambreiajul că piciorul stâng este ca o macaroană fiartă. Cumva, intervin îngerii şi ceva verde clipeşte pe ecran, în timp ce maşina scuipă o hârtie cartonată. Habar n-am ce-am făcut acolo şi sunt convins că n-aş mai putea repeta toată treaba. Încerc, ameţit şi transpirat, să mă orientez spre ceva care să mă îndrume către poarta de îmbarcare. În dreapta, la altă maşinărie drăcească, o tinerică face o criză. Plânge şi se uită complet pierdută în jur. Un agent de pază se uită bovin la ea, cu satisfacţie, fără să schiţeze un gest. Mă opresc, încerc două minute să o ajut, îmi dau seama că habar n-am ce fac şi fug, laş, fără să mă uit în urmă.

Mă descalţ şi-mi dau cureaua jos, scot din buzunare chei (nu ştiu ce-mi trebuie, că nu mai am nimic care să necesite chei...), ţigări, brichetă, 50 de bani, 25 de cenţi, o scobitoare care nu ştiu ce caută acolo şi pe care mă fac că o scap pe jos, o hârtie cu o adresă, ceasul, un centimetru de sârmă verde de când am încercat să repar staţia de la Florin, mp3 playerul şi o sămânţă de floarea soarelui. Trec ca oaia prin strungă, nimeni nu zice nimic, nu bipăie nici un aparat, aşa că-s liber să-mi iau tăviţa repede, să ciugulesc şi să aranjez la locul lui fiecare obiecţel, în buzunarul în care fusese înainte, dar le amestec şi sufăr toată ziua din cauza asta: mi-ar fi prins bine scobitoarea în avion, dar am aruncat-o, nu mai am nici sârma care i-ar fi putut lua locul, bricheta este în stânga spate în loc de dreapta faţă, haos, ce să mai zic, haos…

Am loc la geam. Domnul din dreapta mea lasă un loc liber între noi şi spune că speră să nu mai vină nimeni şi chiar nu mai vine nimeni tot drumul. E american şi înfiripăm repede o discuţie; îi place să vorbească şi are o barbă albă de bunic cântăreţ de blues, ochi albaştri şi buni. Încurajez cât pot vorba, pentru că am mare nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia de la faptul că zbor pentru următoarele două ore. Vine şi o Cola, domnul îmi povesteşte de afacerile lui din Bacău, discuţia curge şi reuşesc să nu înţeleg că sunt în avion.

Dar domnul îşi răreşte treptat cuvintele, zâmbetul i se transformă moale în nimic, ochii i se închid încet şi eu tac - de nevoie şi mă uit, nu ştiu de ce, pe geam. Nu e chiar aşa de rău... Nori. Plapumă. Ştiu că e o păcăleală şi că nu e nimic sub ei, dar creierul meu se declară mulţumit. Atât timp cât vede ceva sub noi, se face şi el că totul e ok. Într-un amestec de frică şi fascinaţie pentru incredibila maşinărie care mă duce acolo, sus, cu o viteză neomenească, mă uit în detaliu la motor: câtă putere trebuie să genereze acel tub ca să ne împingă cu 800 de kilometri pe oră...? Iar aripile... se mişcă puţin în sus şi în jos, vibrează când ating câte un înger, dar stau cuminţi la locul lor şi .... şi atunci îngheţ! Pur şi simplu mi se taie respiraţia, nu pot înghiţi, îmi bubuie un subwoofer sub tricou şi nu pot să cred ce văd! Două nituri sau holtzşuruburi din aripa avionului sunt ieşite bine de tot, aproape să cadă, vibrând în curent, ca două crenguţe ce stau să se rupă. Instantaneu, ca un computer sinistru, creierul îmi desfăşoară în faţa ochilor o imagine prea vie a acoperişului unui avion smuls de vânt şi a unei stewardese îmbrăcată cu o cămaşă hawaiană zburând puţin ridicol şi regizat prin gaura deschisă deasupra ei, cu tot cu căruciorul cu Cola şi suc de roşii. Doamne... Ştiu de unde e... În ultimii doi ani am fost mare consumator al emisiunii „Dezastre în aer” de pe National Geografic şi îmi amintesc tot într-o milisecundă, inclusiv un nit fracturat şi nedepistat la control, care a făcut-o pe stewardesă să zboare cu suc de roşii, cu ceva ani în urmă... Şi piuliţa din ampenajul celuilalt, care a făcut ca avionul să cadă şi cablul care a luat foc la British Airways – zeci de amintiri curg ca printr-un baraj spart într-o minte goală şi paralizată. Mă întorc spre vecin să urlu şi să-i arăt şi să spună ceva; doarme. Cum poţi să dormi, scoală şi vezi-ţi sfârşitul, zi ceva, nu dormi! Mă gândesc să-i dau una peste genunchi dar un ultim neuron funcţional şi rezonabil mă opreşte. Mă mai uit o dată pe geam să fiu sigur: şurub, şurub, şurub, şurub, şurub atârnând, şurub atârnând, şurub, şurub... Clar! Nu inventez eu! Se întâmplă! (mă invadează fragmente de interviuri de peste tot, oameni care au trecut pe lângă moarte: „n-am crezut niciodată că o să mi se întâmple mie...”) Să mă ridic! Să mă duc la stewardesă, discret poate, să-i spun! Încep să dezvolt un contur logic al gândurilor: orice secundă poate fi importantă, cât rezistă o aripă la 800 km/oră cu două nituri rupte până se extinde şi la restul aripii? Dacă-i spun acum şi facem o aterizare de urgenţă poate reuşim! Să-i spun! Doar pentru o clipă îmi imaginez cum mă aplaudă toată lumea din avion, o doamnă plânge de bucurie că o să-şi revadă nepotul şi cei din personalul aeroportului dau declaraţie de presă că un român a salvat vieţile... – ce-i cu tine, trezeşte-te! Ce fac?! Mă duc după ea? Parcă o zăresc acolo, după perdea... Mai bine stau să vină şi-i şoptesc discret să arunce şi ea o privire. Hai că vine! Contact vizual, aşa... Mi-a prins privirea, vine spre mine, zâmbeşte - „Vă pot ajuta cu ceva?........ Domnule?” „..............” Colaps total. Rânjesc şi ea pleacă debusolată. N-am reuşit să scot un cuvânt. Mă simt ca într-a şasea, când am aşteptat-o două ore la scară pe Mihaela Şutac să-i dau o brăţară oribilă făcută de mine din scoici culese de altcineva şi, când a apărut, m-am ascuns după colţ şi am plâns după aia toată seara.

Sunt un ghem de sârmă ghimpată pe scaun. Mă uit pe geam: şuruburile n-au căzut, dar din clipă-n clipă. Parcă flutură mai tare ca la început. Mă uit la ceas şi nu înţeleg nimic; mă mai uit o dată şi calculez cu eforturi că mai este vreo jumate de oră; americanul doarme, inconştientul; în avion nu se doarme! Trebuie să fii vigilent! Mă uit şi peste scaune: lumea e liniştită, zâmbitoare; să vă ia naiba pe toţi, iresponsabililor! Dacă aţi şti voi ce dramă are loc aici, ce ne aşteaptă pe toţi! Doamne! Mă întorc spre geam, închid ochii şi zic un Tatăl Nostru din adânc, ca în copilărie, cu intonaţie. Fac trei cruci mici şi mi se pare că-s meschin; mai fac trei; şase total. Nu-mi place numărul. Mai fac una cu limba, să fie şapte. Mă simt mai bine.

Suntem într-un nor, şuruburile încă n-au căzut. Ieşim din nor şi disting clădiri, străzi... „Flight attendants, prepare for landing”. Nu mai e mult! Dacă scap, nu mai fumez, nu mai beau, nu mai înjur, nu mai...; hai să fie şi asta, deşi cam ezit – nu mai păcătuiesc cu poftele cele rele... Mă fac cuminte, matur... Mai relaxat, decid să le atrag atenţia stewardeselor la ieşirea din avion, poate oricum mă felicită cineva. Mă simt matur, vigilent şi responsabil.

Un bufnet înfundat... Al doilea... Am aterizat! Urlă motoarele puse pe invers, vibrează toată măgăoaia din cauza pistei... Sunt salvat... Hipocampusul meu e în sărbătoare: îmi descarcă chimicale de relaxare ca artificiile de ziua naţională a Americii, o veritabilă baie de droguri... Ajungem la terminal. Motorul tace, eu încă sunt aşezat şi ud şi aştept să iasă cei din rândurile din faţă. Mă uit pe geam la niturile ticăloase – pe care le iubesc acum, că n-au căzut de tot – şi nu prea înţeleg ce se întâmplă: şuruburile dispar încet în aripă, la locul lor, ca trase de un motoraş invizibil. Ce naiba!?? Mi-a luat o oră şi nişte Google în aeroport să înţeleg că erau senzori de presiune (sau de altitudine?!) care chiar aveau motoraşe; dar semănau teribil cu nişte şuruburi, zău...

Mi-e ruşine de mine... Dar trăiesc! Uit de jurăminte şi-mi aprind a treia ţigară, în timp ce urmăresc, lupeşte, cu privirea... mă rog, ceva ce ţine de poftele cele rele....

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: A.D.
 


 SHARE :  Trimite pe mail
CITESTE MAI MULTE DESPRE

34463 citiri

25 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.