Acasa | Familie | Lăsați copiii să plângă!

Lăsați copiii să plângă!

 SHARE  

Adaugat in 3 februarie 2014

Lăsați copiii să plângă!

Lasati copiii sa planga! Foto: Photoxpress

Puține lucruri pe lumea asta te fac să te simți mai incomod decât un adult care plange lângă tine. Dacă e o femeie și e o prietenă bună, mai treacă-meargă, te încumeți să o iei în brațe și să încerci să o liniștești.

Dar orice variantă în afară de cea mai bună prietenă ne face să ne urcăm pe pereți. Am face orice să se termine odată și nu ne putem gândi decât că este de datoria noastră să îl liniștim pe cel de lângă noi, să îi facem ceva să se oprească.

Rămânem stană de piatră sau ne agităm necontrolat, producând batiste, șervețele, șșșșșș-uri, oftaturi pline de înțeles, dar nu gândim decât: “Oprește-te odată! Te rog eu, oprește-te!” Ca și cum plânsul ar fi o formă de tortură, de genul picăturii chinezești, pe care bietul om la capătul răbdării o aplică celor din jur…

Există desigur și o parte pozitivă a acestui ciudat fenomen: recunoașteți, fetelor, de câte ori nu ați scăpat de o binemeritată amendă înscenând un plâns magistral? Polițiștii sunt și ei oameni, desigur, și dacă îi sperie ceva atunci acel ceva este o femeie care plânge!

Tu ai curaj să plângi în public?

Deși știm din proprie experiență cât de bine ne simțim un plâns bun, uităm acest amănunt de fiecare dată când altcineva plânge. Atunci intră în funcțiune ceva ce eu numesc interdicția socială a plânsului: acceptăm mai degrabă un om complet gol lângă noi decât un om care plânge. De ce procedăm oare așa și ce efect are asupra felului în care ne creștem copiii?

Prima căutare pe google a “plânsului în public” m-a suprins chiar și pe mine. Linkurile de pe prima pagină se refereau fie la “cum să te abții să plângi în public”, fie relatau cu mult umor situațiile penibile în care s-au aflat cei care nu au știut “cei zece pași pentru a te abține să plângi” și au comis-o: au plâns de față cu alți oameni.

Mi-a fost clar că lucrurile sunt mai grave decât credeam: ce ne sperie atât de tare la plâns încât am face orice să îl evităm, la noi, la ceilalți și, mai ales, la noi în prezența celorlalți?

Lucrurile devin și mai clare atunci când este vorba de copiii. Proba de foc pentru o tânără mamă este capacitatea de a-și opri copilul din plâns. Așteptările noastre, ale celorlalți, dar și ale ei, ale mamei față de ea însăși se leagă de idea că mama este responsabilă de plânsul copilului și, dacă este o mamă bună, va reuși să îl oprească.

Dacă totuși nu reușește, sentimentele de vinovăție, furie, neputință, anxietate se năpădesc asupra ei și inevitabil ajunge la dureroasa concluzie: “Nu, nu sunt o mamă bună!”

Dar este părintele cu adevărat responsabil de plânsul copilului? Poate părintele să știe de fiecare dată DE CE plânge copilul? De câte ori nu ați auzit o mamă de bebeluș la capătul puterilor, spunând “dacă aș înțelege măcar de ce plânge…”

Plânsul este un proces de vindecare, prin care se depășește durerea

Psihologul Aletha Solter este unul din specialiștii care s-au aplecat cu cel mai mare interes asupra plânsului copiilor, iar concluziile ei par să meargă contra a tot ceea ce am fost învățați că înseamnă un bun părinte. Un bun părinte știe să ofere acel spațiu de confort și încredere unde copilul poate să plângă, fără ca părintele să încerce să îl oprească.

Gândiți-vă, pentru un moment, la ce simțiți voi când plângeți. Ceva v-a supărat cu siguranță, dar plânsul nu este durere, plânsul este tocmai procesul de a depăși durerea, cum bine ne spune Aletha Solter. Analize chimice au dovedit că lacrimile conțin hormonul stresului și dacă știința nu vă convinge, amintiți-vă doar cum vă simțiți voi după un plâns bun: mult mai puțin tensionate, nu-i așa?

Instinctul nostru de părinți și dragostea pentru copiii noștri ne face să dorim lucruri nerezonabile, cum ar fi să îi ferim pe copiii noștri de orice durere. Deși știm că acest lucru nu este numai imposibil, ci și contra-productiv pe termen lung, ne trezim în fiecare dimineață cu acest plan, rostit sau nerostit: să îi protejăm pe copiii noștri de orice ar putea să îi facă să sufere.

Dar suferința apare, inevitabil: poate fi nașterea unui frate sau pierderea unei jucării, poate fi o ceartă cu cel mai bun prieten sau un genunchi julit. Mică sau mare, durerea apare. Și atunci noi, părinții ce facem?

Încercând să oprim suferința, oprim de fapt tocmai procesul care îl ajută pe copil să depășească durerea: plânsul. “Nu plânge, puișor, hai cu mama, șșș! Hai, nu mai plânge!”

Nu putem opri suferința, dar încercăm să oprim plânsul

Mamele sunt experte în a opri plânsul copilului. Al copilului lor sau al copilului alteia. De la legănat și cântat, la descântec, tetine îmbibate cu alcool sau chiar medicamente calmante, fiecare societate are metode specifice pentru a opri plânsul copiilor.

Printre mamele de bebeluși circulă avertizări despre cât de periculos este plânsul pentru copii. Mie, mamă de băieți, mi s-a spus pe mai multe voci că dacă plânge mai mult de cincisprezece minute asta îi va afecta organele genitale (?!).

Îmi amintesc cum, pe la vârsta de două luni, bebelușul mi-a fost pur și simplu smuls din brațe de o tanti binevoitoare de la o pensiune montană: “E sigur deochiat!” mi-a zis și a început să îl legene cu forță în timp ce îi șoptea descântece.

Era prima lui ieșire la munte, mersesem mult cu mașina, își schimbase camera de dormit, erau mulți oameni în jur, iată tot atâtea motive pentru un bebeluș de câteva luni să fie nervos sau suprastimulat și, ca atare, să plângă…

De ce plâng copiii?

Sunt două categorii mari de motive pentru care plâng copiii. Prima este cea pe care o recunoaște cu ușurință orice părinte: vrea să mănânce, să fie schimbat, vrea să te joci cu el sau pur și simplu să fie luat în brațe.

După câteva săptămâni de părinție, devenim experți în a diferenția cel puțin cinci-șase tipuri de plâns, fiecare adresându-se unei anume nevoi. Și totuși, rămâne plânsul ACELA. Plânsul acela care nu se oprește nici cu legănat, nici cu alăptat, nici cu cântat, nici cu ținut în brațe.

Acesta este plânsul care pune părinții în dificultate. Acesta este plânsul pe care e musai să înțelegem că nu îl putem opri. Ba mai mult, că nu e folositor să îl oprim. Acesta este plânsul pe care trebuie să îl acceptăm, să îl ascultăm așa cum asculți poveștile triste ale unui prieten.

Iar singurul fel în care îți poți ajuta copilul este să îl însoțești în procesul lui de vindecare, în plâns. Ia-l în brațe și lasă-l să plângă! Așa cum nu încerci niciodată să îi oprești râsul, nu îi opri nici plânsul!

Ia-mă în brațe și lasă-mă să plâng!

Când mai cresc puțin, și pe măsură ce sunt opriți din plâns tot mai des (și da, băieții sunt, din păcate, mult mai afectați de aceasta interdicție a plânsului decât fetele), copiii încep să plângă “din nimic” sau să ceară din ce în ce mai multe lucruri care nouă ni se par absurde.

Vor să mănânce din farfuria verde în loc de cea roșie și asta declanșează o criză de plâns. Vor biscuitul pătrat și nu rotund și asta declanșează o altă criză de plâns.

Părinții văd în asta dovada alintului și a răsfățului și opresc acest plâns mult mai abrupt și lipsit de empatie decât o făceau pe vremea când era bebeluș. “Oprește-te, dragă, chiar o să-mi faci o scenă pentru biscuitul ăsta pătrat?”

“Ia uite-te la el cum plânge, parcă e sfârșitul lumii!”

Este desigur greu să empatizezi că suferința copilului pentru un biscuit rotund sau pătrat. Dar dacă am lua în considerare posibilitatea că altceva dureros i s-a întâmplat copilului în decursul zilei și el nu a avut ocazia să plângă în acel moment? Poate copiii de la grădiniță l-au exclus din unul din jocurile lor și el și-a înghițit lacrimile.

“Nu e frumos să plângi”, i s-a spus deja atât de des. Iar seara, cu părinții, acasă, a găsit spațiul și încrederea pentru a-și spune oful și a vărsa lacrimile nevărsate.

Lacrimile lui nu sunt pentru biscuitul pătrat, lacrimile lui spun: “Mami, mi-a fost dor de tine toată ziua!”, “Mami, de ce nu vor copiii să se joace cu mine?”, “Mami, de ce nu mai e bunica cu noi?”, “Mami, mi-e frică!”, “Mami, mă simt atât de singur uneori!”, “Mami, și eu o să mor?”

“Mami, ia-mă în brațe și lasă-mă să plâng!”

Urmăriți un dialog cu psihologul Aletha Solter despre plânsul copiilor și despre cum putem gestiona aceste episoade de plâns.



Autor: Totul despre mame
 


 SHARE :  Trimite pe mail
plansmamenou nascutcopiicrestereeducatiedezvoltareaetha solterplansul bebelusilorplansul copiilortotuldespremame.ro CITESTE MAI MULTE DESPRE

9250 citiri

10 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.