Smart Woman

Ma trezisem cu gandul de a demisiona. Acum inteleg ca nu asta vroiam, inconstient intentionam sa fug de el, seful meu, barbatul casatorit de 42 de ani, extrem de serios, cu care aveam o relatie profesionala excelenta de aproape un an de zile. Desi petreceam foarte mult timp impreuna, niciodata, pana in acea zi de 13 ianuarie, discutiile noastre nu au vizat altceva decat aspecte strict legate de serviciu. Mai mult, nu avusesem altfel de conversatii nici cu alte ocazii mai relaxate sa zicem cand, dimpotriva, am stat departe unul de celalalt.

L-am abordat pe la mijlocul zilei cuprinsa de o emotie pe care nu mi-o putea explica, i-am vorbit despre intentia mea de a demisiona si de aici lucrurile au luat o intorsatura nebanuita. Coplesit de intensitatea simtirilor, aproape fara voce si ochi umezi, el, barbatul implacabil, rece, sarcastic si arogant uneori, mi-a cuprins mana si mi-a marturisit ca ma iubeste. Am stiut instant ca si eu il iubesc, dar am preferat sa tac si sa incerc pe cat posibil sa imi pastrez ratiunea.

Am reusit doar pentru aproape doua zile. Ce a urmat apoi este inimaginabil de profund, pasional, dureros pana spre imposibil de suportat si aproape ireal prin felul in care s-au derulat lucrurile.

Am inceput asadar o relatie, extraconjugala pentru foarte putin timp, caci am divortat amandoi la scurta vreme. O relatie care prin frumusetea, puritatea, profunzimea, unicitatea si pasiunea ei arzatoare, paradoxal stiu, m-a naucit, m-a facut sa-mi fie frica de imensitatea trairilor noastre, de viitor, m-a facut sa-mi pierd increderea in mine, in iubitul meu, in "noi" si tot paradoxal m-a facut sa explodez in accese extrem de virulente, nejustificate, de furie oarba de neexplicat chiar si pentru mine, indreptate tocmai impotriva lui, barbatul care ma privea cu adoratie, ma rasfata, ma proteja  si care, contrariat, speriat, mirat si confuz n-a ripostat, a tacut, a suferit si uneori a indraznit sa intrebe "Cu ce ti-am gresit eu?".

Au fost cateva astfel de iesiri, pline de reprosuri legate de trecut si nu de prezentul nostru frumos, lin, luminos si intr-o zi, brusc, aproape pe neasteptate, m-a parasit, chiar daca in pantecul meu creste copilul nostru. Au urmat trei luni de chin, zbucium, suferinta dusa la extrem, incercari de a relua relatia esuate, caci el nu mai era acelasi, reprosuri si multe lacrimi de ambele parti, regrete, remuscari si intr-un final o liniste resemnata zgaltaita totusi de intrebari fara raspuns, s-a asternut in sufletul meu.

Am acceptat intr-un sfarsit ca l-am pierdut, ca virulenta iesirilor mele nejustificate i-a zdruncinat increderea, ca nu mai stie cine sunt de fapt sau daca sunt femeia in care s-a pierdut, femeia caruia i s-a daruit "dezbracat", femeia care-l tinea noptile treaz, ii acapara gandurile, ii trezea simturi erotice niciodata trezite, il fascina, incita si incanta in acelasi timp.

Si totusi... De ce m-am purtat atat de neobisnuit pentru mine cu barbatul asta, iubitul meu, cand tot ce imi doream era sa il stiu aproape de mine, de sufletul meu? Mi-a fost frica de fericire? de prea multa iubire, ireal de multa, nepamantean de multa? Mi-am refuzat eu fericirea si daca da, de ce am facut-o, nu spre asta tindem noi toti? Sunt eu un om cu altfel de idealuri sau doar am gresit coplesita de multitudinea lucrurilor ce se schimbasera in viata mea?

Si apoi, el daca s-a daruit total mie, de ce nu m-a putut ierta? De ce m-a pedepsit atat de aspru, cand lucrurile bune ce le-am adus in viata lui sunt mult mai multe si de esenta? De ce n-a mai contat nimic din ceea ce i-am aratat ca sunt? Si cum un om ce iubeste atat de profund isi poate parasi iubita si copilul pentru niste lucruri ce ar fi putut fi corectate? I-a fost si lui frica de fericire si ca sa se asigure ca nu o sa o piarda mai tarziu a preferat sa o distruga de pe acum?

Sunt linistita astazi, m-am impacat cu mine, cu greselile mele, cu neputinta lui, cu faptul ca timpul nu mai poate fi dat inapoi ca sa putem face lucrurile altfel, ma mai intreb insa uneori "Cum ar fi fost viata noastra impreuna"?