Acasa | Articolul tau | Nu sunt emotivă

Nu sunt emotivă

 SHARE  

Adaugat in 11 martie 2014

Nu sunt emotivă

Nu sunt emotivă. Foto: Photoxpress

Acum patru luni am fost chemată la un interviu pentru postul de reporter TV. Era o poziție la care râvneam de mult, într-un mediu în care, din auzite și verificate, știam că se pătrunde foarte greu. Simțeam că am șanse și probabil că aș fi trecut mai departe, dacă nu leșinam.

”Buna ziua! Numele meu este Alexandra Profir, am 25 de ani, iar prezenţa mea astăzi aici nu este întâmplătoare. Vreau să mă alătur echipei voastre de ştiri, să învăţ mai multe şi să folosesc tot ceea ce ştiu. Sunt licenţiată în științe politice și absolventă a cursurilor de master în comunicare, mass- media, societate. În plus, am avut ocazia să îmi încerc mâna şi vocea la Școala de Televiziune și Film Tudor Vornicu. Entuziasmul, determinarea şi seriozitatea cu care intenţionez să privesc acest job mă pot transforma in reporterul pe care îl căutaţi !”

Un scurt speech de prezentare de aproximativ 40 de secunde, spus într-un suflet. Apoi, o amețeală puternică, urmată de o căldură inexplicabilă care îmi invada urechile.

Fruntea mi-a coborât ușor şi din ce mai puteam vedea în ceața din jur, nu aveam în apropiere niciun obiect de sprijin. Am întins mâna dreaptă în faţă şi am deschis ochii cât de mult am putut. Îmi era din ce în ce mai greu să mă simt şi mă blocasem.

- Vrei apă? m-a întrebat cineva.
- Da, vă rog!

După o scurtă perioadă de blanc total, îmi amintesc că m-am rostogolit la 180 de grade și, în aceeași ceață, am zărit plafonul. Nu mă durea nimic, dar îmi era foarte greu să mă adun și să îmi explic cum am ajuns atât de jos şi cu o perspectivă atât de înaltă.

- Ai leșinat și te-ai lovit în microfon! Stai liniștită! Nu face mişcări bruşte! Să sunăm la salvare! Să sune cineva la salvare! a ţipat regizorul de platou către recepționer.
- Nu. Nu este nevoie. Sunt bine, i-am spus convinsă.

Şi eram bine deşi poate că păream nesigură. Eram şi foarte rușinată. Nu știam cum să reacționez în faţa acestor oameni pe care încercasem cu câteva minute înainte să-i conving că sunt hotărâtă, puternică şi determinată, perfect croită pentru reporterie. Iar pentru că perspectiva era şi mai sumbră de jos, m-am ridicat de pe cimentul rece al holului televiziunii.

Eram la jumătatea probei video pentru care nici măcar nu îmi făceam probleme mari. Nu era prima dată când stăteam în fața unei camere de filmat, nu era prima dată când vorbeam liber la microfon. Absolvisem o școală de televiziune și nu aveam trac când vorbeam în public. Nu sunt nici o fire emotivă, dar cert este că leșinasem tocmai atunci când aș fi putut să-mi joc o șansă până la capăt.

Ar fi trebuit să urmeze o simulare de live, în faţa aceleiaşi camere, sub îndrumarea regizorului de platou. Îmi ştiam suficient de bine textul şi, deşi eram convinsă că nu aveam să îl mai spun, îl repetam în minte: „ Dezbaterea pe tema descentralizării continuă. Potrivit declarației premierului Victor Ponta, discuțiile din cadrul alianței PSD-PNL vor fi reluate mâine, la sediul social-democraților. Deși primul-ministru se arată optimist cu privire la finalizarea proiectului, membrii USL nu cad de comun acord.(… )”

Recunosc că nu mi-a plăcut niciodată să fiu chiar în centrul atenţiei, dar mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc. Și cel mai bine vorbeam în scris. Am avut perioade în copilărie când îmi doream să devin scriitorul din umbră al unei persoane importante. Îmi imaginam că, prin discursurile pe care eu i le voi scrie și sufla, la nevoie, capitalul său de credibilitate va exploda.

De altfel, acesta era şi motivul pentru care începusem cursurile şcolii de televiziune: visul meu din copilărie- acela al umbrei vorbărețe- crescut și adaptat vremurilor, se putea șlefui à la carte, și deveni, ulterior, realitate.

Planul asumat al maturului, de această dată, suna cam așa: voiam să încep de jos, să merg pe teren, să "raportez" de la faţa locului, urmând ca peste o perioadă de timp să ajung, poate, să editez eu ştirile.

Încă de la începutul școlii, multora li s-a părut curios că, deși nu îmi doream să apar pe sticlă, am ales să mă pregătesc în acest sens. Pe la jumătatea cursurilor secției de editorial-artistic înţelesesem că raţionamentul meu nu era greşit: aşa se începea. Celor fără experienţă nu le sunt deschise uşile bucătăriei ştirilor. Nimeni nu începe prin a scrie pentru televiziune.

Cu toate acestea, dar mai ales cu toate că am folosit, la şcoală, fiecare ocazie de a fugi de transmisiunile de la locul faptei în favoarea rolului mult mai comod de editor, redactor sau voice-over, nu m-am sustras teoriei, exerciţiilor de dicţie sau celor de prezentare. Şi nu mă descurcam rău, dar întotdeauna am ştiut că este o simulare. În cazul în care greşeam, o puteam lua de la capăt. Dacă mă bâlbâiam, reluam. Dacă ridicam prea des din sprâncene, mă relaxam şi “trăgeam o dublă”.

Poate că ideea de “simulare” pe bune m-a tensionat mai mult decât era cazul. Poate că miza interviului şi apropierea de obiectiv au apăsat pe rezistenţele corpului meu. Sau poate stresul de la locul de muncă şi dietele pe care le alternam, fără milă  pentru organism (nu am avut niciodată un regim alimentar echilibrat iar interviul se nimerise într-o perioadă în care compensam excesele) au hotărât să lovească într-un moment în care eu aveam nevoie de mine în întregimea-mi.

Odată ridicată de la sol, palidă şi aparent neajutorată, ştiam că planul meu nu mai avea sens. Sau cel puţin, nu la acea televiziune, unde ajunsesem fără nicio recomandare, în baza selecţiei CV-urilor şi a unui interviu clasic - lucru ce se întâmplă destul de rar.

Simţeam că îmi arde faţa. Un șuvoi fierbinte cobora încet de-a lungul nasului, până în bărbie, iar de acolo pe bluza mea albastră. Evidenţa picăturilor de sânge dimpreună cu toată agitația din jurul meu îmi spuneau că, dincolo de hilarul situației, trebuie să mă fi lovit suficient de vizibil.

Am ajuns, cu ceva ajutor și supraveghere, la baie, unde întreaga situație mi s-a lămurit în oglindă. Ca urmare a prăbușirii mele, nasul s-a trezit pus în fața unei confrutări directe, inevitabile, cu microfonul și al său suport de lemn. Din înfruntarea lor, cel mai isteț a cedat iar eu îmi descopeream acum în oglindă un nas vinețiu, foarte umflat și, în plus, cu o crestătură sângerândă pe mijloc. Arcada ușor lovită sângera și ea fără să umbrească însă din farmecul vedetei feței mele.

Nu îmi era milă de mine și nici nu mă gândeam ce avea să se întâmple cu nasul meu. Îmi doream să pot să ascult sfaturile întregii echipe mobilizate pentru proba mea video plus a celor câţiva curioşi care doar tranzitau holul pe care mă aflam (şi cu care mi-aş fi dorit să vorbesc dacă altul ar fi fost contextul), să beau apa cu zahăr adusă, să se oprească sângerarea și să plec cât mai repede. Eram mai bine. Amețeala dispăruse, păstram doar o oarecare slăbiciune în corp.

Pentru că salvarea întârzia, mi-am reluat locul în holul de unde am picat proba. Încercam să zâmbesc și să nu ratez prea multe picături de sânge din cele două nasuri pe care le purtam pe față. Staff-ul mă privea cu o oarecare milă disimulată în amuzament sau cu aer încurajator.

I-am rugat să nu se lase încurcați și mai mult de momentul meu de glorie și să continue. Regizorul de platou ar fi vrut să mă asculte, dar prezența mea era un ghimpe. Eram prototipul de ”așa nu”. Chiar dacă un nas mare și o arcadă zdrelită nu înseamnă mare lucru pentru fizic, pentru psihicul meu şi al lui ele reprezentau eșecul.

De cinci minute se plimba nervos, zâmbind încordat. El era maestrul de ceremonii pe platoul de știri și din ce auzisem, găsea de fiecare dată cuvintele potrivite pentru a aduce reporterul din punctul A în punctul B, punct din care începe știrea de televiziune. Acum părea secătuit de inspirație și părăsit de cuvinte. Nu ajunsese nici măcar la A cu mine.

- Mai sună o dată la salvare, te rog! Este imposibil să întârzie atât de mult! Spitalul e la 5 minute de mers pe jos d-aici!, a spus pentru sine, convins că şi colegii lui conştientizează acest lucru.

Stăteam stânjenită și zâmbitoare pe un fotoliu de mai bine de 20 de minute.

- Haide că nu arată rău. Trebuie să vină din moment în moment!, îmi spunea tare, sperând că îl aud și că nu sunt atât de speriată încât să nu îl cred.

Bineînțeles că îl auzeam. Doar mă lovisem la nas, nu la ureche. Am continuat să-mi  tamponez tacticos nasul care semăna mai degrabă cu trunchiurile de copac pe care, în copilărie, le schițam pe foaia de desen ca să umplu pagina și să rămână cât mai puțin loc pentru peisaj.

Când în sfârșit au reluat probele video cu celelalte aspirante la postul de reporter, a sosit și salvarea. Un bărbat de aproximativ 40 de de ani, înalt, brunet, îmbrăcat în uniformă roşie-portocaliu, s-a așezat lângă mine, curios să descopere ce duduie a căzut la datorie. Mi-a prins nasul între degetele sale, exact ca într-un clește. În loc de tradiționalul ”Bagă nasul aici!” mi-a confirmat bănuiala: ”Ce-ați făcut? L-ați rupt! Dacă îmi spuneau la telefon că vi s-a făcut rău și ați căzut în nas, veneam mai repede!”

Mi-a verificat pulsul, mi-a luat tensiunea și după ce s-a interesat dacă există un post liber de medic la punctul de prim-ajutor pe care orice televiziune serioasă ar trebui să îl aibă, m-a poftit în salvare. Mi-am luat la revedere în grabă, oarecum uşurată că momentul penibil se aproprie de sfârşit, şi am promis să îi ţin la curent cu evoluţia… feţei mele.

La ultimul semafor la care a oprit salvarea mi-am acordat 40 de secunde pentru plâns, nu de durere ci de oftică. M-am uitat cu atenție la targă, la suportul pentru perfuzie și m-am pregătit sufletește să spun, pentru reperarea mândriei nasului meu, istoria confruntării cu microfonul pe care am refuzat să îl scap din mână.

Am fost condusă la braț în sala de primiri urgențe. Aici am reușit să smulg câteva zâmbete de pe buzele medicului rezident și al asistentului de serviciu.

Căzusem fără voie, dar foarte natural. Mă făcusem de râs, ratasem interviul pentru că nu găsisem nimic valoros pe jos - nici măcar o vorbă de duh - şi păstram pe faţă dovada. Povestea era simplă. Acum mă măcina doar curiozitatea de a şti ce trebuie să fac ca să salvez ce a mai rămas din aparența mea.

- În mod sigur aveți fractură de piramidă nazală. Se simte la pipăit. Este şi uşor deviat dar trebuie să vedem cât de grav este.

M-au trimis pentru radiografii la Spitalul Universitar iar după trei ore de stat pe hol, tamponat nasul și pozat frumos, m-am întors la secția de ORL a Spitalului Panduri. Creierul era neatins pentru că nasul primise în plin modificarea de relief. Aşadar, el era partea vătămată, după cum a constatat şi medicul specialist.

- Am auzit de isprava dumneavoastră! Chiar aşa s-a întâmplat?

Încântată să audă că nu m-a bătut nimeni și că mi-am făcut asta singură, încercând să vorbesc în fața camerei fixe de filmat, medicul m-a privit cu milă și m-a rugat să mă privesc în oglindă.

Eram eu doar că în orele ce se scurseseră de la impact, nasul nu stătuse pe loc și din trunchi de fag tânăr s-a metamorfozat în trunchi de stejar ajuns la maturitate. Piramida nazală era ruptă în 4 locuri iar singura soluție era redresarea. Mai exact, îndreptarea nasului, sub anestezie locală și fixarea lui cu ajutorul unor contenții interne. Nasul nu avea să mai fie ce-a fost odată dar nu trebuia neapărat să arate foarte rău. Totul depindea de noroc.

Mi-a plăcut sinceritatea doamnei doctor și deși nu conta foarte mult, o simpatizam pentru abordare și siguranță. Iar sfatul dat la finalul vizitei m-a făcut să înţeleg că specialista în chirurgie otorinolaringologică nu avea să mă ajute să recuperez și șansa pierdută ci doar aparența:

- Ai grijă cum dormi şi…să nu mai mergi la niciun interviu până mâine!

A doua zi, la 7 :00,  m-am prezentat, umilă, pentru reparații. Intervenția a durat 20 de minute și, da, a durut. Drept bonus m-am ales şi cu doi ochi vineți și umflați. Recuperarea a durat 5 zile, din care 3 cu contenții interne și două doar cu mască de protecție. Rezultatul nu a fost unul rău. Deși încă umflat și vizibil iritat, nasul meu era drept, la jumătatea distanței dintre cei doi ochi.

Vânătăile care puteau fi luate drept niște cearcăne proeminente au devenit, după încă două zile, niște pete gălbui. Era mult mai bine decât mă aşteptam. Puteam fi luată drept o persoană cu nasul mare şi nicicum drept duduia care şi-a gafat interviul de angajare pe un post mult dorit şi îndelung vânat. Eram suficient de reparată încât să ies din nou în lume.

După încă 3 zile, m-am întors la serviciu și am încercat să nu cobor privirea atunci când, curioși spre îngrijorați, ai mei colegi încercau să descopere noua podoabă longitudinală. Am rezistat analizei şi am creat o variantă scurtă a întâmplării: mi s-a făcut rău, nu știu exact din ce cauză, am leșinat și nasul a îmbrățișat primul solul. Doar câţiva apropiaţi au avut exclusivitate la adevărata scenă a căderii și la consecințele sale imediate.

Am trimis un mesaj, așa cum promisesem, echipei TV care asistase în direct la modificarea nasului. Am primit în schimb gânduri bune şi urări de baftă pe mai departe. Doar ce mă aşteptam? Dacă astfel de lucruri mi se întâmplă pe platoul de filmare, impresia generală trebuie să fi fost că,  pe teren, aveam să mă ofilesc la fiecare subiect puternic.

Ori, eu nu sunt emotivă. Mai mult de atât, mă cunosc şi mă pot ţine în frâu. Sau, cel puțin, până la proba contrarie.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: Alexandra Profir
 


 SHARE :  Trimite pe mail
interviuprobaangajareteleviziunereporterlovituraspitalsalvarerefuz CITESTE MAI MULTE DESPRE

7532 citiri

49 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.