Smart Woman

Ţin minte cum, în clasele primare, stătea lângă mine şi îmi explica de ce scriem “dă-mi” în loc de “dăm-i”, diferenţa dintre “sau” şi “s-au” şi aşa mai departe. Când, din neatenţie, făceam greşeli elementare, îmi aduc aminte de buzele uşor ţuguiate a reproş, fapt care mă făcea să mă ruşinez şi să caut iute eroarea cu promisiunea tăcută că nu o voi mai repeta.

Si învaţatoarea şi profesoara de română din Generală au fost şi ele de o maximă exigenţă când venea vorba de ortografie. Să fi fost eu o norocoasă? Să fi fost doar un copil care a dat atenţie acestor “amănunte”? Mă înfior astăzi când observ greşeli grosolane, făcute de oameni a căror educaţie ar presupune măcar scrierea corectă.

Î-mi dai un pahar cu apă?

A-ţi mâncat?

S-ăi dai de veste.  

Doi kilometrii de autostradă.

Trebuie să fi deştept pentru asta.

V-ă rog să luaţi în considerare.

Am ajuns în situaţia de a fi angajator şi am dat un anunţ, cautând potenţiali angajaţi (fişa postului implica obligatoriu studiile universitare). Am cerut ca pe langa CV să mi se trimită şi o scrisoare de intenţie. M-am crucit. Punctuaţie? Cratime? Ooo Doamne! Primul impuls a fost să arunc la coş aceste scrisori, împreună cu speranţele de angajare ale expeditorilor. M-am gândit: sunt eu prea exigentă? Mă leg oare de fleacuri cu pedanteria mea? Este un fleac scrierea corectă in limba maternă?

Sincer, mă amuz teribil când observ aceste erori făcute de persoane care altfel sunt pline de pompă din cauza poziţiei pe care o ocupă (top manageri, directori etc.).  Da, ştiu, capacitatea profesională nu are de-a face cu ortografia… Însă eu văd aceste persoane ca şi cum ar fi îmbracate cu un costum scump de firmă, dar au unghiile murdare. Când am făcut eu şcoala, în anii ’80, nu se punea problema profesorilor neremuneraţi, a debandadei din programele şcolare şi alte lucruri pe care s-ar putea da vina în momentul de faţă.

Şi totuşi, oameni din generaţia mea habar nu au să scrie corect. Îmi e dor de pastila TV a răposatului Prof. Pruteanu. S-ă ne mai spună o vorbă.