Acasa | Calatorii | Ospitalitate cu de toate

Ospitalitate cu de toate

 SHARE  

Adaugat in 25 martie 2013

Ospitalitate cu de toate

Vietnam. Foto: Photoxpress

Când călătoreşti de ospitalitate te izbeşti. Propoziţia asta ar putea să fie un fel de zicătoare a călătorilor către toate mările şi ţările.

Am citit acest delicios articol despre “terorismul ospitalier” şi mi-am adus aminte de câtă ospitalitate mi-a fost dat să înghit şi pe unde.

România

În 2000 (aveam 20 de ani) plecasem la vânătoare de reportaje prin ţară. Cunoşteam ospitalitatea românească, aceea în care cel care-ţi calcă pragul trebuie să-ţi devină instant cel mai bun prieten, pe care trebuie să-l înfunzi ca pe o gâscă de pate, să-l culci în pat la tine şi să-l strângi la pieptul tău. Dar nimic, nimic nu mă pregătise pentru ce-avea să urmeze.

Am început pe lângă Miercurea Ciuc aventura. Acolo oamenii erau cam reci şi dezinteresaţi, aşa c-am făcut ce-am vrut şi-am mâncat ce s-a apucat. A urmat zona Apusenilor unde am început să înţeleg ce şi cum despre natura generoasă a oamenilor. Mâncarea consta în slănină, sarmale cu slănină, cârnaţi cu slănină, pâine, friptură cu slănină şi iar slănină. Apă nu dădeau la oaspeţi, că nu faci aşa o nesimţire, pot crede oamenii că n-ai de unde şi cu ce.

După câteva zile de filmări, când am ajuns în oraşul Baia Mare, de capul meu, am băut apă o zi întreagă, în neştire. Dar apoi, m-am afundat în satele Maramureşului. Ce trăisem în Apuseni era o glumă pentru că acolo nimeni nu mă obligase să beau mai mult de un pahar de vin.

Aici, refuzul de a da pe gât pahar de horincă după pahar de horincă se solda cu nişte urlete asurzitoare şi ameninţătoare. Iar reţinerea de a termina oala de sarmale cu slănină, evident, era cea mai cumplită jignire din cele inventate. Când, la un moment dat, am ajuns la o învăţătoare în casă şi femeia făcuse friptură de pui, mi-a venit să urlu de bucurie.

În schimb, deşi gazdele mele mă obligau să mă îmbăt şi să mănânc până pocnesc, mă culcau în camere neîncălzite, nu-mi ofereau apă caldă, minţind că sunt stricate instalaţiile. Când am plecat spre Bucureşti m-a apucat o criză de bilă atât de cumplită, încât la destinaţie am aterizat fix în cabinetul unui medic care m-a întrebat de ce îmi bat joc de mine, că sunt fată tânără.

Turcia

Am fost în Turcia de atât de multe ori încât să văd şi ospitalitatea aceea frumoasă, a orientalului, care-ţi pune în faţă nişte pâine proaspătă şi-un ceai şi vrea să ştie de unde vii şi încotro te duci. Totuşi, un episod ospitalier m-a lăsat cu sechele.

Acum câteva veri, vizitam cu scop jurnalistic Turcia şi am avut o scurtă pauză în Antalya, unde am intrat pe mâinile unor cetăţeni de la o reţea de hoteluri de 5 stele. Preţ de două zile, viaţa mea a fost un lung şir de plimbări prin sălile de mese ale resorturilor de 5 stele, unde, nu numai că trebuia să mănânc din fiecare fel de mâncare din cele 500 disponibile la acelaşi preţ şi gust, dar trebuia să mă mir în faţa camerelor standard, apartamentelor prezidenţiale, piscinelor ori barurilor.

Şi la baruri trebuia să gust din minunatele cafele turceşti până mă apuca bâţâiala ori să încerc nepreţuitul raki, o poşircă aromată, nimic mai mult. Ospitalitatea se oprea însă aici pentru că menajerele hotelului deschideau uşa furios la orice oră pofteau şi camerele erau atât de aproape de lobby, încât auzeam toate conversaţiile recepţionistei cu ceilalţi clienţi (e drept că nu erau foarte mulţi, era în extra-sezon).

Japonia

În Japonia nu te îndoapă nimeni sau n-am ajuns eu în situaţia propice, dar regulile ospitalităţii te pot cel puţin scoate din pepeni. La primul contact cu aiuritorul Tokyo, am considerat necesar să dublez ceea ce-mi spunea harta cu o întrebare pusă unor cetăţeni amabili care se grăbeau spre treburile lor.

În loc de un răspuns scurt şi la obiect, am reuşit să organizez un comitet de tovarăşi care vorbeau în limba lor şi se sfătuiau deasupra hărţii mele. Pe măsură ce minutele se scurgeau, numărul consultanţilor de traseu sporea şi noi hărţi răsăreau din servietele lor, spre a fi studiate. La final, a fost delegat un domn care m-a băgat în metrou şi mi-a arătat pe hartă ce şi cum.

Nu are rost să vă spun că am ajuns la naiba-n praznic şi că de fapt nimeni nu înţelesese prea bine ce spuneam pentru că nimeni nu înţelegea engleză. Dar în loc de un refuz politicos (unul n-ar fi zis că nu pricepe ce spun) am primit o plimbare aiurea-n metrou prin Tokyo, care a însemnat o pierdere de ceva ore preţioase.

Vietnam

Tunelurile Cu Chi, de lângă Ho Chi Minh City, sunt un oraş subteran din care rezistenţa vietnameză s-a bătut cu americanii. Poveştile sunt cumplite şi astăzi locul este o bază militară care se vizitează. Parte din tur, în afară de ocazia excepţională de a trânti o criză de claustrofobie cât te târăşti prin tunelurile care au dimensiuni corespunzătoare delicaţilor vietnamezi, e şi încercarea mâncărurilor cu care se menţineau în viaţă sub pământ.

Turiştii capătă un ghid, care poate fi mai ospitalier sau mai puţin ospitalier. Al meu era în exces, astfel încât nu m-a slăbit din ochi nicio clipă, ajutându-mă să fac toate activităţile (târât, sărit în groapă, împuşcat), chiar şi pe alea pe care nu pofteam să le fac.

Totul a culminat cu grija lui de a mă hrăni. A înşfăcat un teanc de hârtii de orez şi o sticlă de apă şi cu mâinile pline de noroi le înmuia în apă şi le împăturea, oferindu-mi-le spre mâncare, aşa, uşor înnegrite. Am înghiţit pe puţin vreo 3-400 de grame de orez şi vreo 30-40 de colb sud-vietnamez, fiind complet incapabilă să mă opun excesului de drăgălăşenie al gazdei mele.

Republica Moldova

Întâmplarea nu e trăită de mine personal, Dumnezeu m-a păzit de autentica opsitalitate moldovenească, dat fiind că am nişte prieteni grozavi acolo, cu toate ţiglele la locul lor. Dar o să vă spun una auzită.

Se zice că nişte consultanţi de televiziune din Olanda au venit în Moldova, la o anumită televiziune. Oamenii au aterizat seara târziu şi au fost ridicaţi de la aeroport de un şofer semi-vorbitor de engleză. Şi au pornit cu maşina. Au făcut o jumătate de oră prin gropi şi pe-ntuneric. Apoi încă una, apoi au început să îşi facă griji. Unde o fi Chişinăul faţă de aeroport? Au încercat disperaţi să îi explice şoferului că ei merg la hotelul X din Chişinău.

Şoferul zâmbea enigmatic şi le spunea, apăsat, yessss, yessss. După încă o oră de mers, în momentul în care olandezii au văzut pe telefoanele mobile Welcome to Ukraine, s-a instaurat panica şi au început telefoane către sediul central al partenerilor. La telefon erau asiguraţi că toate sunt bune şi că merg spre hotel. Altă tură de hurducături şi pam, maşina a oprit în faţa unor porţi mari. Dincolo de ele se ghicea un conac.

Un domn cu o puşcă în spinare a lăsat maşina să intre în curte. Olandezii paralizaseră de frică. Şoferul le-a deschis portierele şi le-a arătat nişte scări care coborau într-un beci. Cei doi occidentali apăsat n-au vrut să coboare, nici măcar atunci când i-au văzut pe partenerii lor moldoveni apărând pe rând, cu taraf şi dansatoare, cu pâine şi sare.

Noaptea s-a încheiat cu doi occidentali îmbufnaţi şi nişte moldoveni nedumeriţi de ce oaspeţii n-au înţeles surpriza şi n-au fost încântaţi de ospăţul autohton, organizat în conacul de pe malul Nistrului. Chiar, oare de ce?

Liban

Libanezul de Beirut e mai new yorkez, aşa, n-are excese de politeţe şi nici porniri sufocatoare. Numai că aveam să am de-a face cu o doamnă venită mai dispre sud, care a pus laba pe noi de cum am debarcat în ţară. Eram, la urma urmei, străini, iar străinul, se ştie, e o specie de idiot semi-neputincios, pe care nu-l poţi lăsa singur, că-şi rupe capul.

A hotărât să ne ducă cu maşina (fusese singura campioană femeie de raliuri din Orientul Mijlociu) şi să îşi ia şi un ajutor, un amic palestinian născut şi crescut în Dubai, bogat şi PR manager pe cartea de vizită. Mai întâi, pe unde mergeam nu ne lăsau să deschidem gura sub nici un chip, ci ne prezentau ei în cele mai fanteziste moduri, ca să nu spun mincinoase, nicidecum ca pe o echipă de tv din România.

Mai apoi, indiferent de ce ne explicau gazdele şi de ce am fi dorit noi să filmăm, cei doi, cu cele mai bune intenţii, ne arătau adevărul din orice şi despre orice. Voiam interviu cu o săteancă din vârful muntelui? Mai bine să vorbim cu una din vale. Ne doream să filmăm în chilia unui călăgăr? Ei bine, mai frumos era afară. Nu ne scăpau din ochi deloc. Făceau toate astea irosind tone de energie şi de intenţii bune.

Totul a culminat cu o după-amiază la plajă, unde am fost îmbiaţi cu băuturi tari şi haşiş cumpărat special pentru domniile noastre pe care vehement l-am refuzat, iar cei doi l-au consumat. La întoarcerea în Beirut, n-au lăsat oaspeţii să conducă, cum să faci o nesimţire dintr-asta? Noroc cu reflexele de pilot de curse ale doamnei, care au funcţionat şi în aceste grele condiţii, că altfel ne lăsam oasele pe autostrada libaneză.

Seara s-a încheiat cu noi speriaţi de moarte pe bancheta din spate şi cu palestinianul dubaiot (care nu văzuse de-a veci pururi Palestina) care bocea cu muci pe scaunul din faţă şi îngâna în engleză: Jerusalem, Jerusalem.

Serbia

Vârşeţ e la o azvârlitură de băţ de Timişoara şi e un orăşel frumos, pierdut printre nişte podgorii fermecate, cu siluete zvelte de biserici şi copaci seculari. O minune, nu alta, în care am aterizat într-o după amiază cu scopul de a filma vinuri. În primă fază toate erau la locul lor. Gazdele noastre, simpatice, doi bătrâni şi un tânăr, vinurile în regulă, veselie.

Când am început să ne mai împrietenim, a devenit din ce în ce mai necesar să ne golim paharele la o viteză cam mare. Gazdele ne-au pus apoi şi de mâncare, aţi ghicit, cu scopul de a putea bea în continuare. Degustarea se transformase într-un fel de beţie care a culminat cu obligaţia de a ne urca pe un butoi pentru a fi unşi cavaleri ai vinului (cu o sabie de plastic, de către unul dintre bărbaţii mai în vârstă, mascat în cavaler).

După vreo trei ore, mi-a fost clar după halul de beţie al binefăcătorilor noştri că dacă vom mai sta un minut, fix acolo, în pivniţă rămâneam, aşa că i-am luat prin surprindere, ne-am urcat în maşină şi duşi am fost.

Mai multe poveşti despre călătorii:

.

Lectia de fericire, varianta chinezeasca

.

Poveşti din Ierusalim

.

O vizită la muzeul morţii, Cambodgia



Autor: caia.ro
 


 SHARE :  Trimite pe mail
calatoriivacanteospitalitateromaniaturismturciajaponiavietnamrepublica moldovalibanserbiacaia ro CITESTE MAI MULTE DESPRE

9003 citiri

26 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.