Smart Woman

Aceeaşi ştire dansa pe burtieră şi săptamâna trecută, având ca invitată specială o altă mamă eroină. Cumva rotund, ca într-un roman de Rebreanu, în care întâmplările încep şi se termină în aceeaşi cheie, acasă. Pe vremea bunicilor noştri, naşterea acasă era singura cheie cu care se descuiau întâmplările legate de viaţa şi de moarte.

Bunica i-a născut pe cei patru pisoi ai ei după o sobă, cu o vecină de lângă fântână, pe post de moaşă. Nu ştiu cât s-a chinuit, draga de ea, pentru că, în modestia ei copleşitoare, spunea că a uitat. Ce nu am uitat eu a fost că, după ce a născut-o pe mama, a coborât de după sobă ca să mulgă vaca. Cu mintea pe care o aveam atunci m-a impresionat doar chinul bietei văcuţe, care putea sa înnebunească cu laptele nemuls în ţâţe.

Cu mintea cea de pe urmă, m-am trezit în pragul primei mele naşteri. Undeva la Cantacuzino, într-o sală în care s-a întâmplat să am colege de travaliu doar romance foarte tinere. Era la modă acum 8 ani să vină cu dilataţie maximă la poarta spitalului, că doar erau vecine cu Piaţa Gemeni pe care o ţineau sub ocupaţie; şi cum să ţii un bebeluş la poartă? Una dintre ele se băgase sub pat de durere şi ţipa cât o ţinea gura: "Au mama mea, iar ma ia! Mama mea, haoleu, că iar mă ia!". "Ieşi fată de acolo! Şi mai las-o pe mă-ta! Abia acum ai s-o apreciezi mai mult".  Au născut toate în câteva ore, iar după alte câteva "ereau la o ţigare" pe hol.

Doctorul Popa era destul de rezervat acum 8 ani cu epiduralele, aşa că prin comparaţie cu galeria din salon m-a sfătuit aşa: "Doamna dragă, păreţi o femeie echilibrată! Vom naşte împreună fără anestezie şi fără probleme !" Şi dus a fost. Am rămas cu o moaşă, căreia i-aş săruta şi acum mâinile cu recunoştinţă, şi cu naşterea mea naturală pe viu. Nu te învaţă nimeni să naşti; după cum nici să mori. În ce mă priveşte, am crezut ca mor şi nu mai apuc să nasc. Flăcările iadului îmi topeau spatele şi fundul şi mă frecam ca o pisică de pat până mi-am ridicat cămaşa de la soacra mea în cap. Nu mai aveam pic de ruşine sau pudibonderie. Eram doar un om disperat în luptă cu stihiile naturii. De căte ori nu am întrebat toate femeile din preajma mea cum arată o contracţie... Singurul răspuns pe care l-am primit a fost că este greu de explicat, dar că n-am cum să am vreuna şi să n-o simt. Poate că şi în asta stă taina naşterii, cine ştie, dar eu am simţit un fel de conspiraţie muierească de a nu şoca femeia care se pregăteşte să nască. 

Ca fel de a fi, gestionez orice tragedie dacă ştiu ce mă aşteaptă. La un moment dat, contracţiile se înteţiseră atât de tare şi de inuman, încât nu mai aveam timp nici să respir ca la carte, (n-ai parte de niciun avantaj dacă înveţi lamaze), nici să mă rog, nici să întreb moaşa dacă mă pregătesc să decolez ca o rachetă, nici să împing, nici să nimic. Nu te învaţă nimeni dinainte cum sa împingi. Afli în timpul filmului de groază că trebuie s-o faci ca şi cum ai sta pe toaletă, şi nu pentru o treabă mică.  De aici vorba moldovenească "mai bine ma c... decat te făceam". De aici şi găleata care te-aşteaptă mândră sub masa de naşteri, precum şi păţaniile altor femei ajutate de medic: "Haideţi doamnă, împingeţi! Poate reuşim să facem şi un copil!"

De la atâta împins pe masa de naşteri, de care m-au legat!!! , mi-au crăpat toate capilarele pe faţă şi pe gât. Când m-am văzut la toaletă după naştere, m-am ţinut de pereţi să nu cad. Arătam ca un broscoi tuns periuţă. Nu cred că am cum să uit pe pământ momentul în care a alunecat Sebastian şi m-am eliberat. L-au luat de picioare ca pe un iepure şi au trecut prin dreptul meu în reluare. M-am ridicat în coate şi il priveam năucă: nu-mi venea să cred ca EU am făcut un om! "De cand n-am mai văzut privirea asta", l-am auzit pe doctor şi m-am gîndit la cronica de război despre Napoleon: "Il priveau cum mergea pe cal si parca trecea duhul acestei lumi călare". 

De la travaliul nostru extrem, Sebastian s-a lovit de oasele bazinului, iar capul lui era acoperit de răni şi ţuguiat. "Noi îi numim copiii Oblio", a încercat sa-l linistească pe tătic o doamnă cu halat alb. Când mă întorc la ziua naşterii mele, ştiu că am fost singură pe pământ. In cer era de gardă cineva, dar nu mi-a luat durerile cu mâna. Pentru că noi, femeile, ar trebui sa ne mântuim prin naştere de prunci.

De cate ori mă gandesc la bunica mea o vad in rai. Cumva, este si singura mea certitudine ca există o lume mai bună, pentru că altfel ar fi una complet nedreaptă. Pe ea n-au mai înghesuit-o telefoanele la ştiri că a născut a patra oară după sobă. Fără să fie asistată prin telefon de doctor (singurul telefon fix din sat era la ţaţa Tanţa), fără să fie laudată de bunicul meu pentru vreun act de eroism, fără să fie iubită in mod excesiv de copii mai tarziu, bunica mea nu şi-a făcut decât datoria. Nu a pretins eclere sau cremshnit in miez de noapte, nu a făcut fiţele de gravidă pe care le aud în jur, nu a mâncat ca haplea o troacă de Nirvana, pentru că merită răsfăţată.

Astăzi se naşte la Regina Maria sau neapărat Euroclinic, şi asta nu este un moft in sine pentru cei care au bani. Este un fapt firesc. Problema intervine când Regina Maria nu încape in buget, iar în prinţese intră valul de frustrări. "Păi ce, mai naştem ca pe vremea lu' bunica?" În mod sigur că nu, dar nici nu mai avem puterea ei.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.