Philosophenweg. Foto: calatorii-imaginare.ro
În vale se zăreşte oraşul, iar pe la orele 11 încep să bată clopotele, cântând neîntrerupt pentru vreo 15 minute până când te obişnuieşti cu muzica lor şi uiţi să le mai asculţi. Afară sunt 13 grade Celsius, totul este jilav, verde, cu un aer proaspăt de primăvară. Este 1 ianuarie 2012 şi vă aflaţi în Heidelberg, Germania.
Prima dată am aflat de oraş dintr-un articol, apoi l-am reîntâlnit în cartea lui Liiceanu – Scrisori către fiul meu. Ceva mai târziu, tot într-o carte – Prima mea călătorie în străinătate – am dat peste amintirile lui Matei Pleşu din acea perioadă, când îşi vizita tatăl, aflat şi el în Heidelberg. Am devenit curioasă: ce e cu oraşul ăsta, unde se găseşte, cum ajung acolo? De Anul Nou m-am dus să îl văd cu ochii mei.
După ce în prima zi vizitasem castelul şi oraşul, a doua o rezervasem pentru Philosophenweg şi hoinărit prin pădurile din jur. Cărarea filozofilor şerpuieşte domol prin pădurea de pe dealurile ce mărginesc râul Neckar, se intersectează cu alte trasee care urcă tot mai sus, printr-o ceaţă groasă. Am ajuns acolo pe nişte scări ce pornesc chiar de lângă Podul Vechi – de sus zăreşti în vale oraşul şi castelul Heidelberg, apoi doar pădurea, marcajele şi câte un semn care te avertizează că pe acolo trec iepuri: eşti în mijlocul naturii şi în acelaşi timp eşti aproape de oraş şi de civilizaţie.
Dacă tot ajunsesem pe Philosophenweg de ce să nu continui plimbarea până pe Heiligenberg? Este un deal pe care se găsesc câteva ruine interesante şi se poate ajunge pe traseul Philosophenweg – Bismarksäulenweg – Michelsberg. Urcând dealul ajungi, la un moment dat, chiar în mijlocul norului de ceaţă ce învăluia fiecare vârf de deal din Heidelberg în acea primă zi din an, transformând pădurea într-una fantomatică, ireală şi incredibil de frumoasă.
Prima oprire – ruinele bisericii Sfântul Ştefan, un turn singuratic în care poţi urca până în vârf, pentru o privire asupra oraşului. Din mănăstirea benedictină construită în secolul 11 nu au mai rămas acum decât fundaţiile.
După un alt sfert de oră de mers pe jos ajungi la un alt obiectiv: Thingstätte, un amfiteatru în aer liber construit de nazişti în 1935. Te poţi plimba liber prin spaţiul acum părăsit – din vârful treptelor, din cel mai înalt punct al dealului învăluit de ceaţă, ai senzaţia că priveşti într-un hău infinit: nu se mai zăreşte nimic în jur, nici oameni, amfiteatru sau pădure.
Abaţia Sfântul Mihai, construită pe ruinele unui templu celtic, se găseşte la doar câţiva paşi de Thingstätte. Şi din ea au mai rămas doar ruinele şi un turn mai înalt în care urci cu teamă pe treptele umede şi înguste. Locul a fost abandonat încă din secolul 16, dar este îngrijit şi e fermecător, numai bun pentru colindat într-o după amiază de vacanţă.
Pe Heiligenberg se poate ajunge şi cu maşina, drumul asfaltat ducând într-o parcare de unde se merge pe jos până la Thingstätte şi Abaţia Sfântul Mihai. Există şi o grădină de vară în apropiere, pentru cei care merg acolo în sezonul cald.
Una peste alta o plimbare pe Philosophenweg şi Heiligenberg îţi poate ocupa toată ziua. La coborâre nu îţi mai rămâne decât să priveşti încă o dată Heidelberg de sus, dintr-un pavilion de lemn, şi să te opreşti direct într-una dintre multele cafenele din oraşul vechi, pentru un Gluchwein şi nişte cârnaţi prăjiţi – aşa, ca să compensezi pentru toată energia consumată mergând pe dealurile din Heidelberg.
Cum se ajunge acolo: treptele care urcă spre Philosophenweg pornesc de lângă Podul Vechi – uitaţi-vă după indicatorul care arată direcţia spre Philosophenweg. În pădure mai multe marcaje indică diferitele trasee.
În Heidelberg se poate ajunge din Stuttgart, cu trenul, în mai puţin de o oră, iar în Stuttgart cu un low-cost din Bucureşti care face escală şi la Sibiu.