Smart Woman

Insa, daca imi las emotiile sa ia controlul, nimic, dar nimic, nu are legatura cu situatia economica si sociala.

In primul rand, mi-i aduc aminte pe parintii mei fiind tineri si frumosi, razand cu pofta sau luandu-ne in brate, pe mine si pe sora mea, pentru a ne alinta. Mi-o amintesc pe mama citindu-mi subtitrarea filmelor (pana sa ajung la scoala) cu o rabdare de invidiat. Mi-l amintesc pe tata tragandu-ne pe sanie, in fiecare iarna, pana am ajuns prea mari ca sa mai incapem pe ea.

Imi amintesc de bunicii mei pe cand erau inca in putere. Cu ei, erau zile si nopti de magie. Tataie ma ducea in parc, la topogane, si apoi bateam impreuna pietele in lung si in lat, in cautare de orice ne spusese mamaie sa luam. Niciodata nu ne intorceam acasa fara paine. Dar nici cu vreo paine intreaga. Eram ca un soricel care nu se potolea pana nu primea toate colturile.

Mamaie facea niste mancaruri care chiar si azi, numai amintindu-mi-le, imi lasa gura apa. Desigur, orice parinte din ziua de azi ar stramba din nas daca i le-ai oferi copilului lor, iar nutritionistii ar intra in soc. Dar erau alte vremuri si o alta lume, una in care ouale, cartofii, carnea si cate si mai cate, erau prajite in untura. Dar ce gust aveau. Ce miros. Cat de bine aratau....

Si mai tin minte smantana. Cea adevarata, groasa ca untul, care se gasea la borcan si nu curgea cand il intorceai. Nu stiu daca in perioada aia se gasea greu sau usor. Dar stiu ca bunicii mei si parintii mei aveau grija sa nu lipseasca din casa. Eram (si inca sunt) o iubitoare atata de mare de smantana, incat "papacul a batan" (sa-mi desfaca cineva "capacul la borcan"-ul de smantana) au fost unele dintre primele mele cuvinte.

Iar la sarbatori, mamaie nu dadea bani la colindatori, ca vecinii ei de bloc. Nuuuu. Mamaie framanta toata ziua aluat de paine din care facea colaci. Si fiecare colindator primea un colac, un mar si nuci, ca asa stia mamaie din tinereturile ei. Doamne, cum arata colacul ala cand il luam si il rupeam, iesind aburi din el. Imi ardea mainile si limba, dar nu ma lasam. 

Iar tataie facea carnati in casa, pe care apoi ii lasa pe balcon, in frig, la uscat. Iar cand ii gatea, imi punea alaturi cateva fasii de sorici sarat, iar mamaie ma imbia cu cate o cana de zeama de varza, daca tot a deschis butoiul ca sa faca sarmale. Poate ca nu am fost un copil crescut la tara, insa copilaria mea a fost marcata de gusturi si mirosuri demne de orice gospodarie care se respecta.

Iar noaptea, mamaie ma lua langa ea in pat si imi zicea povesti. Dar nu Alba ca Zapada sau Scufita Rosie, nuuuu. Mamaie imi zicea povesti cu Baba Novac, cu Toma Alimos, cu sultani, cu pasi, cu domnite, voievozi si cu haiduci. 

Si imi mai aduc aminte ca parintii ne duceau la mare si la munte. Daca faceau sacrificii mari ca sa ajungem acolo, nu stiu, pot doar sa banuiesc. Insa ei nu s-au plans niciodata fata de noi. Dar nu o sa uit niciodata diminetile plecarii. Ne trezeam cand inca era noapte afara iar masa era pusa.

(De fapt, masa de dimineata a fost intotdeauna pusa de tata, pana cand m-am maritat si am plecat la casa mea. Chiar si cand am crescut si ori o ajutam pe mama la gatit, ori gateam chiar eu, iar mesele de pranz si de seara le puneam impreuna, nu a fost zi in toti acei ani sa ma trezesc si sa nu fie deja micul dejun intins pe masa, iar ceaiul aburind in cani.)

Revenind la dimineata plecarii. Ai mei luau cele mai grele bagaje iar noi ce apucam, dupa puterile noastre, iar apoi o luam catre metrou pe masura ce incepeau sa mijeasca zorii. Ajungeam la gara pe lumina si ne urcam in rapid sau in accelerat. Eram extraordinar de entuziasmata de cate ori se punea trenul in miscare. Imi placea acel zgaltait si sunetul tipic de sine vechi.

Iar cand ne intorceam acasa, ca prin miracol, mamaie si tataie erau acolo. Intotdeauna. Casa mirosea a curat. Rufele care se stransesera in cos si pe care mama nu mai apucase sa le spele erau acum curate. Uneori chiar o mai gaseam pe mamaie aplecata deasupra cazii, frecand vreun cearceaf. Iar in bucatarie sfaraiau cartofii pe foc.

Nu mai stiu ce mancam in mod obisnuit, dar stiu ca la noi in casa cartofii prajiti se faceau doar la ocazii speciale (de sarbatori, la zilele noastre de nastere), nu mancam asa, toata ziua buna ziua. Erau o tratatie speciala, pe principiul "mai rarut e mai dragut".

Asa ca ma uit inapoi la copilaria mea de "copil cu cheia de gat" si imi aduc aminte schimbarile permanente din sistemul educational, nesiguranta parintilor cu privire la locul de munca, lupta bunicilor cu pensile mici. Timiditatea si fricile cu care m-am luptat mereu.

Dar... DAR... Copilaria mea a insemnat mai mult decat atat. Copilaria mea a fost formata din oameni frumosi, iubitori si rabdatori. Din gesturi mici care au mers direct la suflet. Din povesti. Din gusturi, mirosuri si texturi. Din tot ce e mai bun pe lume.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.