Smart Woman

Care este amintirea ta cea mai frumoasa?

Studiile arata ca cel mai intilnit raspuns la aceasta intrebare este amintirea unui joc. Cand am citit pentru prima data acest lucru, nu mi-a venit sa cred. La mine asa se intamplase, dar care era posibilitatea ca pentru toata lumea sa fie la fel? Parea mai plauzibil ca un alt gen de amintiri sa aiba intaietate: povestea de seara la culcare, atunci cand tata te-a ridicat pe sus de fericire, cand ai castigat primul meci sau prima oara cand ai plecat in tabara.

De curiozitate, am facut un mic sondaj printre prietene. Am fost fost foarte surprinsa atunci cand au inceput sa curga raspunsurile:

• cand am primit primul Lego;
• cand am facut un turneu de badminton la ai mei in curte si toata ziua ne-am jucat;
• dupa-amiezile cand ma plimbam cu tata pe bicicleta in Herastrau.
  

Fara nicio exceptie, amintirile lor erau croite pe acelasi tipar, jocul era elementul definitoriu. Mai mult, toate aveau o poveste similara in spate: placerea intensa, optimismul, disparitia oricarei griji, senzatia ca timpul s-a oprit in loc si nu mai conteaza. Minunat! Inseamna ca este atat de simplu, am doar uitat sa ma joc si, ca sa fiu mai fericita, ar trebui doar sa ma distrez mai mult in ceea ce fac.

A doua zi de dimineata ma imbrac jucaus si ma indrept spre birou, hotarata sa le povestesc colegilor mei despre cat de important este sa ne jucam si sa ne bucuram de ceea ce facem, sa facem glume, sa visam cu ochii deschisi, sa flirtam. Intru cu fata mea de clovn si fac o tumba in birou. Nimeni nu rade, toata lumea se uita la mine de parca sunt nebuna. Imi propun sa interactionez cu toata lumea cu o gluma.  

Pe la jumatatea zilei seful meu ma cheama la o vorba. "Miruna, ce e cu prosteala asta? Nu esti tu astazi! Te rog, sa ne grupam putin, ca avem multa treaba de facut!". "Dar stiti, astazi am facut mai multa treaba si mai cu entuziasm decat in multe zile"... Deja, nu mai conta.

Asta este o poveste de demult.  

De atunci mi-am facut 2 fete minunate. Cu ele am ajuns in parcuri la locurile de joaca si m-am uitat la parinti si la copii. La inceput mi se parea ceva normal sa-i vad pe copii cum se joaca intre ei in timp ce parintii stau linistiti pe banci.

Inca de cand mi s-a nascut prima fata am vazut de cata nevoie are ca eu sa ma joc cu ea dar, la inceput, am crezut ca se intampla asa doar pentru ca este un bebelus. Intre timp, am inceput sa ma uit cu mult mai multa atentie la interactiunea dintre copii si parinti, iar ceea ce am descoperit ma ajuta sa imi explic multe: cum de ajung parintii sa stea pe banci vorbind la telefon si stramband din nas ca sunt obligati sa-i „pastoreasca” pe copii, reactia colegilor mei, reactia sefului... Joaca este foarte personala, foarte puternica, ne aduce aproape de viata si de fericirea pura, vorbeste cu noi la nivel subconstient, ca somnul si mancatul (nu trebuie sa ne propunem sa dormim si sa mancam, o facem pur si simplu. Asa cum fac si copiii cu joaca, intra intr-o camera cu jucarii si se apuca de jucat, pur si simplu).

Si pentru ca joaca este toate aceste lucruri, oamenilor le este complicat sa se apropie de ea. Mai ales ca, de la o varsta suficient de mica, suntem descurajati sa ne jucam. Joaca este o pierdere de vreme, gandesc adultii, si este imoral si neproductiv sa pierzi vremea (iar copii o fac pentru ca altceva nu stiu / nu pot sa faca). Pe masura ce crestem suntem din ce in ce mai mult facuti sa ne simtim prost pentru ca ne „prostim” jucandu-ne.  

Imi este foarte greu sa ma obisnuiesc cu cat de incet se schimba mentalitatile. Avem timp liber si ne bucuram de el de vreo 100 de ani. Stim cat de importante sunt pauzele si concediile si totusi tot ne este greu sa le luam. Importanta jocului, atat la copii cat si la „oameni mari” este studiata de multa vreme. Declaratia drepturilor copiilor (care afirma ca drept fundamental dreptul copiilor la joaca) are vreo 30 de ani, si cu toate astea tot mai auzim:

      Acum esti mare, ai ajuns la scoala, terminam cu joaca, ca se face serios
      Lasa prosteala!
      Ce crezi, ca eu am ca tine timp de joaca toata ziua? 

Joaca este esenta libertatii si libertatea a fost intotdeauna periculoasa, mai ales pentru dictatori!

Ne este frica de libertatea copiilor in joc, de sentimentele pe care le experimenteaza, de armatele pe care le omoara, de printii cu care se casatoresc, de copacii in care se suie si de libertatea fugitului fara scop, in care ar putea sa isi juleasca genunchii.  

Ne este frica ca ar putea sa nu stie ca e timpul sa se opreasca din joaca si sa ia scoala in serios. Si, doamne fereste, sa ia scoala in joaca, toata lumea stie ca scoala este un lucru serios!  Ne este teama ca fetele noastre or sa fie dezamagite cand descopera ca nu mai exista printi cu care sa se casatoareasca, teama ca ar putea sa omoare oameni de adevaratelea (la urma urmei daca ii trece prin cap, ce o sa il opreasca sa o si puna in aplicare). Suntem la joaca, nu asta facem, de ce nu se poate da si el pe tobogan ca oamenii!

Si frica asta ne opreste sa observam cat de multe lucruri invata prin joc, cat de multe lucruri inteleg si asimileaza din cauza ca este atat de distractiva si de eliberatoare, din cauza ca le face atata placere.

Un copil isi pierde motivatia si se opreste din incercat dupa 3 nereusite. In joaca nu percepe nereusitele asa. Astazi este un dragon care incearca sa sara coarda, maine o broasca intr-o cursa cu obstacole, poimane o musca si nici nu isi da seama ca a incercat si nu i-a reusit, deoarece contextul este altul.

Intr-un sat indepartat si sarac din India s-a facut un experiment. Au pus un calculator intr-o zona cu multi copii si a fost lasat acolo. Copii au invatat singuri, fara niciun sfat si indrumare de la adulti, au invata jucandu-se, sa umble cu calculatorul, sa citeasca, sa acceseze internetul etc.

O mega corporatie care avea nevoie de mega skills-uri pentru oamenii ei, fiindca trimitea robotei in spatiu, a descoperit la un moment dat ca aptitudinile angajatilor noi nu se ridica la standardele celor batrani, chiar daca vin din scoli de elita. S-au intrebat de ce li se intampla acest lucru si dupa o vreme de cercetari au descoperit: angajatii noi nu se mai jucasera cu mainile cand erau mici – nu demontasera jucarii, nu batusera cuie, nu copsesera prajituri in bucatarie. Acum angajeaza oameni intrebandu-i despre jocurile favorite din copilarie.

Si dupa cum zic specialitii in joc (pentru ca exista asa ceva, exista chiar si un Institut National al Jocului si departamente care se ocupa de joc in mai toate universitatile mari ale lumii), probabil ca exista ceva care sa explice persitenta jocului la toate animalele, pentru ca, daca era doar o "risipire de resurse", ar fi fost de mult eradicata evolutiv.

Si au descoperit de ce exista: este modalitatea naturii de a ajuta puii animalelor sa exerseze pentru viata intr-un cadru cat de cat sigur. S-a descoperit, de exemplu, ca ursii care se joaca mai mult supravietuiesc mai mult ca ceilalti.

Deci nu va ingrijorati ca puii de om, jucandu-se, pierd timpul pe care ar trebui sa il investeasca in alte lucruri pentru a deveni oameni mari de succes, uitati-va doar la cate abilitati castiga jucandu-se!