Acasa | Articolul tau | Scientia potentia est… viata de scolar

Scientia potentia est… viata de scolar

 SHARE  

Adaugat in 22 martie 2013

Scientia potentia est… viata de scolar

Viata de scolar. Foto: Photoxpress

Personal, dupa ceva experienta in domeniul educational, am ajuns la concluzia ca nu exista sistem perfect si ca nu exista reguli «batute-n cuie».

Nu poti sa pastrezi un sistem vechi de 50 de ani sa te astepti sa-ti dea aceleasi rezultate constant. Cursurile se schimbe, se updateaza dupa cerinte, dupa «posibilitati», dupa inclinatia fiecaruia. «La vremuri noi, tot noi  - nu merge intr-un sistem de invatamant viabil.

Fiecare «societate gandeste» un program scolar cat mai competitiv, cat mai ancorat in realitatea cotidiana (interna si internationala): cu un ochi catre trecut si un altul catre viitor. Mi-au trebuit ceva ani si ceva experienta sa inteleg toate astea.

Cand eram mic, mergeam la scoala din placere dar nu din placerea data de sistem, ci din placerea insuflata de parinti, familie pentru scoala si mai ales pentru invatatura. «Knowledge», acea forta care te poate duce catre culmi/tari unde nici cu gandul nu indrazneai a visa. Nu mi-am pus vreodata problema daca-i bine sau rau sistemul in care pasisem. Ai mei insa incercau pe cat posibil sa imbunatateasca sistemul.

Desi erau oameni simpli (fara studii superioare), au inteles ca «a cunoaste» este bogatia cea mai de pret. Mama s-a informat (asa cum era pe vremea aia-prin vecini, cunoscuti) pentru a-mi oferi cea mai buna «locatie» la gradinita. A renuntat la un serviciu relativ bun (la vremea aia) pentru unul mai prost (mai ales prost platit) dar mai aproape de gradinita si de scoala (si nu a regretat niciodata).

Gradinita am inceput-o la 3 ani si nu pentru ca nu as fi avut bunici sau nu ar fi avut posibilitata sa ma creasca bunicii, ci pentru ca parintii (si mai ales mama) au insistat sa ma duc la gradinita si sa ma aiba aproape. «Parintii au obligatia sa-si educe proprii copii» ii spune mama tatalui cand acesta incerca sa-i explice ca poate ar fi mai bine daca-as creste la tara (mai ales ca eu eram mai plapand si mai bolnavicioas).

In toti cei trei ani de gradinita nu am lipsit decat daca eram bolnav. La tara (la bunici) ma duceam regulat, in vacante, mai ales in vacanta de vara insa niciodata nu «eram uitat» la bunici mai mult de-o luna.

Scoala a inceput asemenea: informari despre scoala, invatatoare etc. Chiar daca nu ajungeam la banca (eram cel mai mic din clasa - ca inaltime) mama a reusit sa «imbunatareasca» sistemul – mi-a facut mie si unei alte colege (cei mai mici) 2 pernute legate de banca iar pentru clasa fete de banca albe (era maestra in cusutul la masina).

Nu a lipsit de la nicio sedinta cu parintii, imi verifica lectiile regulat. Ma certa si mai ales ma pedepsea cand mai «saream» cate-o problema… Eram teribil de «prost» la caligrafie si limba romana - partea literara («mancam» literele mai ceva decat untul pe paine). In schimb, faceam cu o deosebita placere probleme la matematica. Asta a fost motivatia domnei invatatoare ca eu, in mod special, sa scriu enuntul problemelor pe caiet. Imagineaza-ti o problema cu 2 calcule si cu un enunt de jumatate de pagina… Teroare si alta nu.

Astfel, temele pentru vacanta erau un cosmar (sa scrii 50-100 de probleme nu-i chiar usor, mai ales ca rezolvarea dureaza 5 minute). De-a dreptul plictisitor. Totusi, solutia mea salvatoare a venit de la «numerotarea din 2 in 2» (pe alocuri chiar din 3 in 3 sau din 4 in 4 :p). Asta pana cand a descoperit mama. Apoi «frumusete» de pedeapsa: numerele lipsa plus dublul lor, in plus. Dupa o faza ca asta nu mi-a mai trebuit a doua oara sa trisez.

Insa, lucrul cel mai important (mai ales privind retrospectiv) a faptul ca m-au lasat si m-au incurajat in tot ceea ce mi-a placut. Pentru parintii mei nu a contat nota ci doar placerea de a invata - si le multumesc (chiar si acum) pentru acest indemn.

Imi amintesc cu «bucurie» de primul 4 luat la limba romana (asta prin clasa a II-a), de framantarile mele («cum oare sa le spun?»), de raspunsul tatalui nonsalant : «lasa, baiatul tatei, ca si asa ne mai trebuia un scaun la bucatarie», de lacrimile mele de rusine, de «apa la soricei necesara» - «si soriceilor le e sete, nu», de promisiunea «asta va fi ultimul 4 luat in viata» (promisiune incalcata de altfel), de primul contact cu biblioteca municipala (dus de mana de mama si tata in clasa aV-a), de prima carte citita cap-coada pe nerasuflate (cadou de la tata), ceva mai tarziu, cand incercau sa-mi insfule placerea de-a citi cautand tot felul de carti (nu mi-au placut niciodata cartile cu povesti si cavaleri).

Apoi a inceput liceul. Mmm… viata «rebela» de liceu. Ai mei parinti deja nu prea ma mai puteau «controla», dar privirea lor atenta (mai ales a mamei) nu ma slabea. Stia clasa, numele dirigintelui, numele tuturor profesorilor si ale catorva colegi.

Se interesa (uneori pe furis) de situatia mea scoala (chiar si cea «extra» cand a aflat ca m-am apucat de fumat) insa niciodata nu mi-a reprosat nimic: nici primul 2 de la chimie dat aiurea, din rautatea unei profesoare cretine ce credea ca «imi ajut colegii sufland» (pe cand eu «descoperisem miracolul revistelor Playboy), nici «razboiul» psihologic ce a urmat dupa, nici micile incidente la «intalnirea cu latina» (le-am spus alor mei ca mai mult de media 5 nu vreau la aceasta materie), nici confruntarea mea cu profesoara de franceza, indolenta cu care tratam materia numita «franceza», «nesimtirea» cu care tratam ora ei… stand in ultima banca si citind carti de Titus Popovici  (preferata mea la ora ei era Strainul: mare, groasa si mai ales comunista), nici media 4 pe un trimestru (la aceeasi materie)…

Tot «controlul» era intr-o totala discretie, pe alocuri incercand sa «corijeze» carentele si incapatanarea mea cu fapte din trecut, exemple trecute si prezente, sfaturi si pareri personale… «eu asa as face daca as fi in locul tau».

Vroia doar sa inteleaga si sa ma-nteleaga. Isi facea timp (atat ea cat si tata, mai ales cand lucrurile se «agravau») pentru mine, pentru framantarile mele, atat cat puteau ei intelege. Dar incercau. Si eu am stiu asta intotdeauna.

Pentru mine, cat am fost elev, profesorii (unii mai buni, altii mai slabi, altii foarte slabi si rai) au fost cei care mi-au explicat/spus anumite notiuni (in cazul unora si «spusul» e o notiune mare). Parintii insa, mi-au fost alaturi si m-au incurajat in studiile mele individuale si curiozitatile mele. Au facut toate eforturile financiare sa-mi cumpere primul atlas botanic si geografic, primul ierbar, cartea pe care-o doream. 

Imi amintesc si acum bucuria mea cand mi-a daruit mama primul ierbar cu catifea verde. Era un ierbar scolar «ordinar», insa mama il captusise cu catifea verde de la o rochie ce-i ramasese «prea stamta» (motivatie gasita de ea in graba cand tata a intrebat-o ce s-a intamplat cu rochia). Niciodata nu i-am auzit spunandu-mi «nu avem bani de cartea X sau culegerea Y sau dictionarul Z» ci doar «vom incerca» (daca in acel moment nu aveau bani).

Cand profesoara de romana insista si o «indruma» sa nu dau la liceul A pentru ca sunt «slab» la romana si as putea sa nu intru, unicul raspuns al mamei la revolta mea «nici nu ma gandesc» a fost: «Sigur nu vrei sa faci meditatii? Pot sa fac rost de ceva bani… dar daca tu crezi ca reuseusesti, eu am incredere in tine» (aveam doar 14 ani si spre «rusinea» mea am avut nota mai mare la romana decat la matematica desi eram «olimpicul» scolii).

Acum, la final, sa nu para ca nu as da importanta sistemul in sine ci doar parintilor, consider ca un element esential in educatia copiilor sunt parintii, nu doar profesorii. In fond, statul cu un copil 50 minute pe saptamana intr-o clasa cu 20 de copii nu-i cunoastere si informare despre copil ci doar o informare si cunostere a materiei respective. Implicarea parintilor in educatie ar trebui sa fie constanta, cel putin asa e punctul meu de vedere, asa am vazut ca procedeaza si altii, care au rezultate per total ceva mai bune decat in Romania.

Din pacate, implicarea parintilor in educatia copiilor e din ce in ce mai mica si scade exponential o data cu inaintarea in «scoala». Sunt parinti care nu cunosc decat numele dirigentei (daca-l cunosc si pe ala), sunt parinti care-si trimit copiii la scoala si asteapta sa-i educe statul si, cum statul e un prost gestionar al propriilor resurse, ne trezim ca suntem pe ultimul loc in educatie si ca scoatem analfabeti functionali pe banda rulanta.

P.S. Nu voi uita niciodata lacrimile din ochii tatalui meu cand mi-a intins mana barbateste spunandu-mi «Danke» alaturi de profesorul si indrumatorul meu (a repetat cuvantul o zi intreaga). A fost a doua oara-n viata cand l-am vazut «plangand». Acum era de bucurie.

P.P.S. Asta e doar un aspect al problemei privind sistemul de educatie. 

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: Un fost scolar
 


 SHARE :  Trimite pe mail
educatiedezvoltareinvatamantsistem educationalimplicareparintiprofesorielevi CITESTE MAI MULTE DESPRE

7365 citiri

25 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.