Smart Woman

A fost un moment de cotitura pentru mine, care pana la varsta aia pur si simplu copilarisem. Nu eram genul care sa mearga la petreceri, asa-zisele "bairame", nu eram genul care sa se macheze, sa se urce pe tocuri si sa-si arate formele prin haine mulate. Aratam ca o fata de 12 ani si ma comportam ca atare. Lucrurile s-au schimbat radical in cateva luni. Tensiunile din casa m-au facut sa ma indepartez de familie, sa simt nevoia de independenta, din toate punctele de vedere.

Asa ca am inceput sa plec de acasa mai devreme si sa ma intorc mai tarziu, m-am adancit in studiu si am inceput sa fac, pe unde puteam si gaseam gratis sau ieftin, diverse cursuri. Am hotarat in ce directie vreau sa o ia viata mea, asa ca din prima zi de vacanta mare m-am angajat pe mai nimic, dar in ceea ce imi imaginam ca o sa ma ajute la CV iar flerul nu m-a inselat. In acea vacanta, intre clasa a X-a si a XI-a, l-am cunoscut pe cela care avea sa-mi devina barbat 10 ani mai tarziu. Pana am terminat liceul am lucrat numai vara, iar banii castigati, pe care imi propusesem sa-i pastrez pentru mine, s-au dus intr-un final pe cheltuielile casei.

Cand am implinit 18 ani am inceput facultatea, m-am angajat full-time si m-am mutat cu perechea mea. A fost o perioada foarte grea. Lucram ziua, invatam noaptea, iar putinul timp ramas liber il imparteam intre spalat, gatit si ferit de socrii, alaturi de care locuiam. Abia spre sfarsitul facultatii ne-am permis sa ne mutam singuri, cu chirie ce-i drept, dar nu asta conta. Am rasuflat usurata iar relatia noastra a luat un nou avant. Timpul impartit inainte intre casa, studiu si cariera se redusese la casa si cariera. Toate energiile negative indreptate inspre socrii s-au metamorfozat in energii pozitive indreptate catre logodnicul meu.

Au mai trecut aproape 4 ani pana cand ne-am luat inima in dinti si am oficializat in sfarsit relatia, insa viata a curs ca a oricarui cuplu aflat intr-o casnicie, cu suisuri si coborasuri, cu trebuiri casnice, cu vacante rare, cu ore suplimentare la serviciu, cu datorii, decizii de luat si vizite de complezenta la parinti. Apoi am inceput amandoi cate un master care ne-a aglomerat si mai mult si iar am rasuflat usurati atunci cand s-a terminat. Acum merg pe 30 de ani si in curand vom implini 14 ani de relatie. Asteptam un copil si nu pot sa nu zambesc amar atunci cand cineva imi spune: e bine ca ati asteptat pana la varsta asta, v-ati trait si voi viata, v-ati facut de cap.

Era timpul sa avem un copil, ni l-am dorit si abia asteptam sa se nasca. Dar nu simt ca mi-am trait tineretea. Cand iesim cu prietenii si ei povestesc de chefurile nebune din liceu si facultate, de zilele chiulite de la scoala in care plecau in drumetii cu cortul, de zilele frumoase de facultate in care mergeau la o bere sau in parc intre cursuri si biblioteca, eu nu pot decat sa tac. Nu am asemenea amintiri si nici nu am cum sa aduc zilele alea inapoi. Nu am cum sa-i conving pe parintii mei sa fi ramas impreuna, sau macar in relatii bune, cat sa ma protejeze. N-am cum sa-l conving pe sotul meu sa ne fi cunoscut macar 2-3 ani mai tarziu, sa nu ma simt "femeie luata" de la 16 ani. N-am cum sa ma conving pe mine ca ar fi fost si alte moduri de a ma sustine pe perioada facultatii decat muncind full-time. N-am cum sa dau timpul inapoi.

Am momente in care nu regret nimic si am momente in care regret aproape tot. Acum nu mi-a mai ramas decat sa ma uit inainte, sa-mi aduc aminte ca din clipa in care nasc incep o noua viata si sa am grija ca noua faptura care vine pe lume sa aiba o adolescenta mai fericita si un start in viata mai bun.