Smart Woman

- Ce mai face dl. L?
- Dl.L ? A, e tanar si ferice! A fost la Paris.
- Cu noua… iubire? intreb malitioasa.
- Pai cu cine? vine si raspunsul fals nedumerit.

Nici nu stiu de ce mai intrebam. Il cunoastem pe dl. L de cativa ani, de cand nu mai e la prima tinerete. Am cunoscut-o pe prima sotie. De la o vreme, radem trist ca ar fi "innebunit" si s -a despartit pentru o promitatoare tanara.

Pai sigur, se aprinde in mine o scanteie de solidaritate feminina pe care o credeam adormita de mult, cu nevasta-sa se ducea la greci, cel mult la all inclusive! Cu asta - la Paris!

Si continui ca sa ma aflu in treaba:

- Au drepate astia cand spun despre neveste "Primera - escombra, secunda – señora!" (Adica prima – matura, a doua – doamna). Prima a nascut doi copii si, dupa ce i-au vazut mari, n-a mai fost buna. Pe a doua o plimba peste tot!

… imi vars si eu of-ul Si intreb intr-o doara:

- Pe mine cand ma duci la Paris?
- Am putea sa mergem chiar in primavara asta. Ca si asa ne propusesem noi o mica vacanta… extra-sezon.

Sotul meu mustaceste. Mda, eu nu vreau sa fiu "matura", desi sunt "la primera" si ma ocup constiincios de crescut copilul. E momentul sa fac ceva mofturi:

- Eu nu vreau la Paris. Eu vreau la Arles.
- OK. Arles sa fie.

Si am fost la Arles. Ne-am intors cu gandurile imprastiate de vantul din Camargue, cu mirosul coplesitor al ierburilor de Provence, cu levantica invadandu-ne casa din saculetele brodate delicat; cu pretioasa noastra fiica proband noua rochie inflorata si palaría mea cu boruri largi, (de culoarea lavandei, cum altfel?); cu caldura pietrelor din teatrul roman, cu vertijul din amfiteatrul cu aceeasi vechime care, restaurat, este acum arena pentru coride; cu racoarea bisericii in care nu se mai slujea de mult, dar in care am vazut un spectacol de dans contemporan; cu van Gogh pretutindeni si nicaieri, cu multe alte detalii coplesitoare… Imi las senzatiile si amintirile sa zburde….

Si zburda in urma cu apropae 20 de ani, catre mijlocul anilor ‘90.

Eram in liceu si trebuia sa sustin "lectia finala". La tragerea de biletele, norocul mi-a destinat "desen". Ca sa pregatesc tema "linia ca element de limbaj plastic" am colaborat cu profesorul de specialitate: Adi Cornel. Era pictor, dar trebuia sa traiasca si el din ceva mai sigur decat vanzarea de tablouri vara in Mamaia si atunci facea pe profesorul de desen la noi in liceu. S-a lamurit repede ca la materia pretentios numita "Istoria artei" era suficient sa ne puna sa facem un “referat” pe care sa-l citim in clasa, sa ne arate niste imagini si sa spere ca macar 5% dintre noi o sa ramana cel putin cu idea principala ca "Goticul nu vine de la … goti!".

Era de treaba. Vorbea cu noi vrute si nevrute, fara agresivitate, fara ostentatie. Nu avea pretentia ca ar avea vreo importante materia lui, care "nu se da la Bac" sau ca el ar fi fost vreun trimis al lui Dumnezeu la catedra de care noi trebuia cu sfintenie sa ascultam. Si acelasi Dumnezeu imi e martor ca prea putine dintre noi se straduiau macar sa ramana cu ceva zestre culturala de pe urma unei materii atat de generoase. Avea dreptate omul sa ne considere un fel de galinacee incercand sa puna un pic de liniste in clasa cu un bland "nu mai cotcodaci, acolo, in spate". Noi, adolescente considerand pe oricine trecuse de 30 de ani in categoría "batran", il tratam cu indiferenta. Un munte de om, cu parul blond mereu dezordonat, nu stiu cum se ratacise in liceul nostru cu reguli, cu pretentii neadaptate la noua democratie si cu multa strictete.

Adi Cornel m-a trimis la van Gogh, cand am intrebat "despre ce pictori sa le vorbesc copiilor?". Intrebasem pentru ca aveam nevoie, pentru lectia mea, de "material didactic", adica de imagini, de picturi cu multe linii, astfel incat sa inteleaga copii importante liniilor in desen. "Si unde gasesc un album?" am mai intrebat. "Pai, nu cred ca are la biblioteca. Nici eu nu am. Costa…" Costa mult – prea mult pentru  cat mi-ar fi persmis bugetul atat de incercat in ultimul an de liceu…. "Sa le arati tabloul cu urechea taiata!" a continuat si a ras. Am zambit si eu…. Si am tinut minte numele: Vincent van Gogh.

Cu timpul, mai multe informatii despre artist au ajuns si la mine. Peste niste ani, cand ma mai linistisem cu examenele, am citit si o biografie romantata. Mai de curand am cumparat chiar un album. Era “oferta speciala” la hipermarket – platesti 2 si pleci cu 3. Cine se putea abtine cand pretul era de 5 euro bucata? Asa ca am facut loc in biblioteca pentru Cézanne, Renoir, Van Gogh, Bacon, Courbet, Monet…

Intorsi de la Arles, privind pozele si ordonand pliantele imi aduc aminte de profesorul meu. Ce-o mai face? Ultima data cand am auzit de el prin 2008. Eram in trecere prin orasul natal si, cum se intampla uneori sa ma trezesc inutil inaintea tuturor, ma uitam in reluare la stirile de pe un post de televiziune local. Surpriza, este mentionat tocmai numele profesorului meu... Era bolnav - se lupta cu un cancer - iar prietenii artisti, cu scopul de a strange niste bani pentru el, organizasera o expozitie.

Revenind in prezent, dau un google ca sa mai aflu cate ceva. Si aflu, cum sa nu aflu? La putin timp dupa acel eveniment umanitar a si murit. Saracul… Tanar - 51 de ani.

Curiozitatea ma indeamna sa caut mai mult, sa aflu mai mult decat spuneau mesajele de condoleante – unele tipice, altele mai calduroase. Ceva referinte despre viata si cariera. Cateva imagini. Si mai gasesc un anunt: “Vand 2 tablouri pictor Adi Cornel. Peisaj de toamna si peisaj de iarna 67 x 47 cm. Pret 5000 Euro”

Nu stiu daca sa rad sau daca sa plang. Ce putea sa se aleaga de munca lui? Cat o fi trait o fi vazut el atatia bani la un loc pe 2 tablouri? Mai greu de crezut. Imi amintesc ca avea si el o Dacie, (cu numarul 02-ZZY, ca sa se citeasca “Ozzy”), ca ne povestea, ca sa mai treaca timpul, cum a dat spaga un tablou la un politist bucurestean ca sa nu-l lase pieton, ca si-a pus cablu tv dar ca nu prinde mare lucru. O colega l-a intrebat “Ce tv aveti? Aaaa, pai cu un alb-negru, ce vrei sa prinzi?” Intr-o saptamana si-a luat omul tv color… Mda. Un amanunt. Asta este… viata de artist.

Ma uit inca o data pe anunt si-mi vine greu sa cred. Deci 67x47 cm. Precis. Si daca erau scupturi? Le dadea la kilogram?

Dar, totusi, sa nu uit, la Arles nu as fi ajuns daca profesorul meu nu mi-ar fi spus candva despre Van Gogh… Si a fost foarte frumos. Acolo geniul lui Van Gogh s-a manifestat din plin. Avea si de ce. Inca mai am gandurile imprastiate de vant…  Si impart cu voi o muzica si niste imagini. Sper sa va placa "Vincent", cu Don McLean.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.