Acasa | Articolul tau | Am clipe când îi simt colţii mai aproape de piele decât mi-aş dori

Am clipe când îi simt colţii mai aproape de piele decât mi-aş dori

 SHARE  

Adaugat in 19 mai 2014

Am clipe când îi simt colţii mai aproape de piele decât mi-aş dori

Viaţa nu este doar roz, aşa cum nu este doar neagră. Foto: sxc.hu

"Ştii că acum ai putea să te ridici şi să te arunci de la balcon fără să simţi absolut nimic?"

Vocea liniară m-a înspăimântat atât de mult, încât aproape m-am aruncat din pat şi m-am repezit la uşă să o închid. Nu m-a speriat lipsa de sentiment cu care a putut să-mi spună asemenea grozăvie, ci constatarea că era chiar vocea mea.

Cred că trecuse mai mult de o jumătate de oră de când stăteam ghemuită în pat, cu privirea spre perete, încercând să revin în lumea reală. Un truc pe care-l învăţasem încă din adolescenţă îmi devenise la 25 de ani cel mai crunt duşman. Eu l-am numit "colţul meu vesel". Psihologia l-a numit disociere.

Ani de zile tristeţea îmi plasase crestături dintr-un capăt în altul al sufletului, iar eu asistasem pasivă la aşezarea lor pe rafturi, în linie, una lângă alta, până când totul a devenit o singură, mare cicatrice. Îi spun tristeţe pentru că la momentul respectiv încă nu acceptasem termenul de depresie. Depresia, pentru mine, era o mască mult prea diformă ca să poată să fie compatibilă cu masca de bufon pe care o vedeam oglindită zilnic în ochii prietenilor mei.

Privind în urmă îmi dau seama că primele simptome s-au arătat devreme, încă de prin clasa a cincea, dar nu le-am legat de nimic anume. Am început cu insomniile: nopţi albe presărate de poveşti ştiinţifico-fantastice, numărători de bătăi de inimă sau cântecele de pe ultima casetă cumpărată.  Eram în clasa a şaptea când am hotărât că trebuie să merg la psiholog. Aflasem că avem unul la şcoală, deci nu trebuia să plătesc. M-am dus la doamna respectivă hotărâtă să-i spun că se întâmplă ceva cu mine, că intru uneori într-o ceaţă densă şi vidă de orice senzaţie umană. Când am ajuns în faţa ei, n-am putut decât să mormăi că am auzit că dă teste psihologice şi că aş vrea şi eu.

- Ce te-ar interesa, mai exact? m-a întrebat nedumerită.
- Să aflu cum sunt.

După o clipă de gândire, mi-a pus în faţă nişte foi cu diverse desene pe care să le potrivesc, menite să îmi spună către ce meserie să mă îndrept. Întâlnirea nu mi-a oferit răspunsurile pe care le căutam, dar m-a ajutat să-mi confirm că ceva nu e în regulă, că sufletul meu se leagă la şireturi mai greu decât altele. M-am relaxat şi am acceptat că sunt "altfel” şi astfel am pus apariţia celorlalte simptome pe seama firii mele.

Prin clasa a zecea, mi-a dispărut senzaţia de foame. Treceau uneori zile în care uitam să mănânc până seara, la cină. Apoi am început să plâng zilnic. Rezistam cu stoicism în timpul şcolii, dar când ajungeam acasă, în liniştea camerei mele, petreceam cam o jumătate de oră plângând. Apoi au început coşmarurile. Totuşi, nimic din toate astea nu m-a speriat, până-ntr-o zi... absolut banală.

                                                                      ***

E vara lui 1999, mă întorc de la şcoală.

Mă duc în camera mea şi mă trântesc pe canapea. Motanul Beethoven mă urmează resemnat, se întinde lângă mine şi-şi sprijină bărbia în palma mea, oftând adânc. Abia când arunc un zâmbet către el începe să toarcă şi închide ochii. Zâmbetul se evaporă la fel de uşor pe cât s-a arătat, iar ceaţa se lasă, strat după strat. Abia când vine mami acasă îmi dau seama că au trecut pe lângă mine aproape două ore în care, deşi nu am dormit, nu ştiu când a plecat Beethoven, sau când a intrat ea în cameră și m-a strigat pe nume. Ştiu doar că mă priveşte îngrijorată şi că aş vrea să îi pot şterge acea privire cu buretele. Şi mai ştiu că nu pot să o fac să înţeleagă.

Următoarea dată când am revăzut acea privire a fost doi ani mai târziu, eu întinsă pe pat, ea deasupra mea, cu ochii hăituiţi de spaimă şi neajutorare, cu gura strânsă într-o dungă nefericită şi albă, cu faţa mai ridată decât i-am văzut-o vreodată.

- Să nu faci prostii, mă auzi? Aşteaptă să vin de la muncă să vorbim, îmi spune, aproape dintr-un suspin.

Mă gândesc că trebuie să fie 5 dimineaţă, din moment ce-mi spune de muncă. Mă mai gândesc că nu ar fi trebuit să mai fiu în viaţă la ora asta. Reiau în minte firul nopţii precedente şi mă întreb unde am greşit. Durerea de la încheietura mâinii îmi aduce proaspăt în minte prima tăietură. Presiunea iniţială, ca atunci când mă tatuam cu pixul. Apoi durerea ascuţită, protestul cărnii ce se separă împotriva voinţei ei. Un tremur brusc mă opreşte şi mă întreb deodată dacă asta vreau să fac.

- Ce alternative ai, tâmpito? Cum altfel crezi că scapi?

Auzindu-mi cuvintele îmbrăcate în răguşeală şi spaimă am înţeles ce fac. A fost cel mai lucid moment din viaţa mea. Şi-apoi am început să crestez tot mai adânc. Cu furie, cu ură, cu disperare. Cu hotărârea că asta e noaptea în care voi înceta să mai exist. După un timp am început să nu mai simt durerea. Cu fiecare tăietură mă simţeam mai ameţită, mai amorţită, mai liberă. Mi-am strecurat mâna într-un castron cu apă, ca să mă asigur că rana nu se va închide între timp, şi m-am întins pe jos în colţul camerei, de unde puteam să văd fereastra, şi implicit cerul.

Mi-a plăcut întotdeauna cerul noaptea. Căutând stelele mă linișteam şi-mi aminteam cât de mică sunt de fapt. Şi cât de mici sunt toate dramele mele. Am simţit un junghi de vinovăţie când privirea mi s-a agăţat de prima stea în acea seară. Eram slabă şi pentru asta urmau să plătească cei care mă iubeau. Mi-am amintit de o zi, cu mult timp în urmă. Eram cu siguranţă în clasele primare, pentru că purtam rochiţa în carouri alb-albastre şi şorţuleţul albastru cu buzunare. Afară era cald, soarele strălucea şi îmi dădea o senzaţie de libertate. Veneam de la şcoală şi eram fericită. Atât de fericită încât râdeam la toţi cei care treceau pe lângă mine. Mergeam cu pas săltat către casă şi nu aveam nici un motiv anume pentru acea fericire decât, poate, faptul că existam. Brusc m-a lovit gândul că ăla a fost ultimul meu moment de fericire. După o vreme m-a cuprins o amorţeală plăcută şi uşor, uşor m-am relaxat. Şi apoi negru...

                                                                      ***

15 ani mai târziu mă gândesc cu uimire la acea noapte! Uimire că nu mi-am tăiat tendonul şi că la momentul actual am funcţiile mâinii intacte. Uimire că în jurul meu a existat în acea noapte un scut ocrotitor care nu a permis vieţii să se evapore. Uimire că exist, în ciuda intenţiilor mele. Şi îmi amintesc că trebuie să-i mulţumesc trupului meu că a rezistat. În dimineaţa în care m-a găsit mama, nu gândeam la fel. Mult timp după ce ea plecase şi casa revenise la liniştea obişnuită, am încercat să mă forţez să mă ridic din pat şi să termin ce nu reuşisem. Însă privirea hăituită a mamei mă ţintuia, mă obliga să nu mişc nici măcar un milimetru. Iar durerea ce-mi pulsa la încheietură îmi spunea că nu pot suporta şi runda doi. Aşa că am ales varianta cea mai uşoară, am adormit.

Ce s-a întâmplat mai apoi, când s-a întors mama de la muncă, nu ţin minte. Lumea a intrat ca într-o ceaţă şi, încet, zilele au curs pe lângă mine. Am existat într-un plan impus din afară, împinsă de o forţă care nu era a mea. Din când în când îmi sprijineam încheietura de vreun loc tare şi durerea scurtă îmi amintea că trăiesc. Uneori îmi rulam mâneca uşor şi priveam colecţia de dungi roşii care se vindecau exasperant de încet. În timp, s-au unit într-un mănunchi alb, lucios, ce părea că prelungeşte natural o operaţie mai veche.

Îmi place să cred că, de fapt, atunci sufletul meu a intrat într-un hiatus bine meritat, că s-a retras în locul în care merg sufletele să se odihnească, pregătindu-se pentru momentul în care urma să înceapă lupta cu demonii din trecut. Aveam să aflu că fiecare amintire pe care am refuzat s-o trăiesc, fiecare clipă pe care am refuzat s-o las să existe în conştiinţa mea, capătă viaţă proprie şi mă stăpâneşte o vreme, până se vindecă.

Momentul luptei a venit mulţi ani mai târziu, după ce terminasem facultatea, mă mutasem cu Emil, soţul meu şi mă angajasem. Eram pe un făgaş bun şi, în momentul în care m-am relaxat, totul s-a sfărâmat înăuntrul meu. Spre norocul meu, am avut aliaţi importanţi alături de mine, printre care şi Maria, o terapeută foarte pricepută, căreia îi datorez faptul că mintea mea e întreagă acum. Ea mi-a explicat că mă apar fugind. Dacă nu mi-e bine, mă separ de corpul meu, iar mintea se retrage într-un colţ la care de cele mai multe ori nu am acces conştient. Această desprindere este numită clinic disociere. Pentru că se confruntă cu factori stresanţi, mintea taie fluxul de informaţii din exterior, lăsând senzaţia că, pentru o vreme, nu am mai fost în corpul meu.

În ziua în care vocea mă îndemna spre balcon, am înţeles că am atins un punct în care nu mai pot înainta de una singură. Stăteam pe pat, cu inima bubuindu-mi în urechi şi privirea hăituită a maică-mii şoptindu-mi de undeva, de departe: "Să nu faci prostii, mă auzi?". De-a lungul timpului învăţasem să mă agăţ de amintirea ei ca un înecat de baliză. Ea era salvarea mea, pentru că nu mă lăsa să renunţ. Era barca venită de nicăieri şi deşi marea era caldă şi primitoare, de fiecare dată urcam în ea şi porneam înapoi către mal. Dar dacă acum, disociată fiind, în loc să ascult vocea salvatoare aş fi ascultat-o pe cea malefică? Mă înspăimânta gândul că aş fi putut să mă omor şi nici măcar să nu-mi dau seama de asta.

Probabil că Maria a fost de acord cu concluzia mea, deoarece mi-a recomandat să merg la psihiatru. Nu mi-a plăcut ideea deloc. În urmă cu aproape doi ani fusesem la un neurolog pentru durerile de spate pe care le aveam aproape de când mă ştiam. Spre ghinionul meu, respectivul doctor avea specializare în psihiatrie. Aşa s-a făcut că, deşi m-am dus la el pentru altceva, am plecat cu o reţetă pentru neurastenie, plină cu benzodiazepine şi antipsihotice la care am renunţat după o săptămână, pentru că mă scoseseră complet din starea de funcţionare.

Abia când am ajuns la psihiatrul recomandat de Maria am înţeles cât de lipsit de profesionalism fusese primul, dar şi că nu trebuia să fac din asta o regulă. E adevărat, şi de la acest psihiatru am plecat cu o reţetă, dar una care ţinea cont de faptul că nu mai făcusem astfel de tratamente niciodată şi de faptul că aveam nevoie de toate funcţiile pe timpul zilei, că nu-mi permiteam să adorm cu capul pe birou, cum mi se întâmplase prima dată.

Primele trei vizite pe care le-am făcut la psihiatru s-au terminat cu lacrimi din partea mea, şi nu din cauza doctorului. Pe dinăuntru eram toată o rană vie. Am avut momente în care am vrut să renunţ la pastile sau la terapie. Am urât, am plâns, am tremurat, am ameninţat şi înjurat. Am scris scrisori pe care le-am ars, am zăcut în pat fără putere, am uitat să mănânc, să beau. M-am întrebat ce rost are totul şi de ce aş merita să fiu fericită. Iar în cele din urmă mi-am promis că o să reînvăț să trăiesc şi mi-am amintit cât de important e prezentul.

Două lucruri foarte importante am învăţat în această perioadă. Primul este că depresia nu ţine cont de vârstă. Există factori ce pot determina apariţia ei, cum ar fi schimbările bruşte, sexul (comparativ cu bărbaţii, femeile sunt de două ori mai predispuse la depresie), statutul socio-economic, evenimente din trecut sau prezent cu un caracter stresant, sau chiar predispoziţia genetică, însă nu vârsta. (Ce uşurare! Nu sunt eu mai cu moţ decât ceilalţi!) Nu are de-a face cu slăbiciunea, ci e mai degrabă un joc de noroc, o ruletă rusească a lacrimilor.

Iar cel de-al doilea este cum poţi să combaţi disocierea. Nu îmi merge mereu, dar devin din ce în ce mai bună. Primul pas este să recunosc începutul, acea fracţiune de secundă în care mintea începe să se înceţoşeze şi totul în jurul meu tace. În acea clipă trebuie să mă agăţ de realitatea din jurul meu. Să văd, să aud, să pipăi. Să-mi ţin simţurile treze cu orice preţ.

Ce ajută este să mă agăţ fizic de stimuli. Să ating ceva rece, să miros ceva puternic. În perioada de după acel episod, am descoperit o ancoră neaşteptată: stâlpii de la metrou. În fiecare dimineaţă, ca un ritual, după ce coboram în staţie, mă îndreptam uşor către stâlpul din centrul peronului şi mă sprijineam de el. Îmi lipeam palmele de suprafaţa plată, lucioasă, adesea lipicioasă, dar întotdeauna rece, şi absorbeam prin ele certitudinea că nu mă voi aruncă în faţa trenului atunci când intră în staţie. O ancoră pentru un balon cu heliu, imprevizibil şi incapabil să răspundă de propriile mişcări.

Am urmat tratamentul aproape doi ani. În timp am realizat că rezistenţa îmi fusese construită social. Adoptasem atitudinea generală: "De ce să merg la psihiatru, sunt nebună?". Încă sunt uimită să mă lovesc de atitudini de genul ăsta când merg la doctor şi mi se pune întrebarea generică "Tratamente de lungă durată aveţi?". Când răspund că da, pentru depresie, replica generală e o sprânceană ridicată şi un "Nu păreţi...".

Adevărat, nu par, pentru că nu mai sunt. Şi nu mai sunt pentru că am păşit peste un prag inutil impus de societate: că depresia e un moment de tristeţe peste care treci cu băi de soare şi ieşiri cu prietenii, sau poate cu exerciţii fizice şi multă, multă voinţă. Din păcate, sunt mulţi care se lasă păcăliţi de astfel de mesaje şi nu apucă să mai vadă ziua de mâine. O vreme am crezut şi eu la fel, dar m-am deşteptat la timp şi asta a fost salvarea mea.

                                                                      ***

E vara lui 2013. Sunt în drum spre bibliotecă, unde de vreo două săptămâni mă lupt cu lucrarea de disertaţie. Aştept culoarea verde la semafor. Brusc, sunt inundată de cerul albastru, de zgomotele acestui oraş pe care l-am dispreţuit atâta vreme, de frumuseţea clădirilor vechi de la Universitate, de pala de aer stârnită de un autobuz care a trecut pe lângă mine. Mă cuprinde o stare de nedescris, de parcă aş fi din nou şcolăriţa care merge spre casă şi râde la oamenii din jurul ei. Îmi vine să strig, ca să mai eliberez din tensiunea care se clădeşte înăuntrul meu. În schimb zâmbesc. Ştiu, în sfârşit, că nu mai sunt pe marginea prăpastiei. Ştiu că nu mai am nevoie să mă ancorez robotic de stâlpii metroului.

De atunci am mai avut momente de îndoială. Într-un fel, depresia va fi mereu cu mine, ca un norişor în mijlocul cerului de vară. Am clipe când îi simt colţii mai aproape de piele decât mi-aş dori. În cele din urmă îmi amintesc toate motivele de sărbătoare pe care le am şi respir. Acum am ancore mult mai plăcute. Tic-tac-ul inimii lui Emil, când mi-e prea greu să deschid ochii dimineaţa şi mă lipesc de pieptul lui pentru un pic de putere. Căldura păturii mele roz. O conversaţie cu oameni dragi. O zi însorită în care pot ieşi cu bicicleta. Un cântec nou care nu-mi lasă picioarele să stea locului.

Ştiu că viaţa nu este doar roz, aşa cum nu este doar neagră. E întreaga paletă de culori. Şi simt bucuria de a fi vie, cu toate nuanţele ei…

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: Natalia Marţian
 


 SHARE :  Trimite pe mail
depresietratamenttentativa suicidpsihoterapiepsihologpsihiatrurecuperare CITESTE MAI MULTE DESPRE

10728 citiri

86 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.