Smart Woman

Era disperat. Se vedea ca plansese. Tremura. Venise de la Timisoara cu trenul de noapte, adormise si ii fusese furat bagajul, actele, tot. Si mai presus de toate- insulina! Bolnav de diabet, ramasese in Bucuresti fara bani, fara acte si fara insulina. Un ghinion incredibil! Dar traim in Romania si...totul este posibil. Incepea sa mi se faca teama, omul de langa mine avea mare nevoie de un medicament, era disperat, tremura, vorbea intruna cu prietenii carora le era greu sa il ajute de la 500 km si incepuse sa isi piarda speranta...cum era asa ceva posibil?

Cum m-as fi simtit eu in aceasta situatie? Intr-un oras strain, cu oameni straini cu chipuri sterse, obosite, imperturbabili si fara grija mea...Greu, greu! Dar oare mai exista omenie in vremuri de criza? Si atunci, undeva inainte de “atentie, se inchid usile!” si un alt telefon care suna, am decis sa intreb persoana cu ce as putea sa o ajut. De aici si pana la alergatura de la o farmacie la alta , a mai ramas un singur pas. Farmacii deschise non-stop care sa aiba si medicamentul respectiv (respectivul avea diabet gradul I, cum am aflat ulterior) gasesti greu in Bucuresti. Insa, cu ajutorul unui taximetrist amabil, am reusit sa gasim in zona Unirii.

Cu medicamentul cumparat, mi-am dat seama ca ar mai fi de rezolvat un lucru- drumul spre casa, spre Timisoara. L-am intrebat daca are cu ce sa mearga, daca are tren (bani de tren evident ca nu avea). Unul din prieteni il anuntase ca, daca ajunge pana la 2 noaptea in Ploiesti Sud, o sa gaseasca un autocar spre Timisoara. O ocazie unica! Am intrebat cat costa si, in timp ce ma scotoceam in portofel, am ajuns in fata Garii de Nord. M-a rugat sa-i las un numar de cont sau un telefon ca sa imi returneze banii. Nu era cazul. Nu mi se parea important. M-as fi simtit bine daca stiam ca a ajuns la destinatie fara sa i se faca rau. Ne-am despartit si mi-a multumit din suflet. Ce experienta! Ma si gandeam ce s-ar fi intamplat daca nimeni nu i-ar fi sarit in ajutor. Nu?

A doua zi, tot la metrou, in drum spre serviciu de data aceasta, am intalnit o colega care m-a intrebat ce e cu mine. Paream ingrijorata. Si chiar eram. I-am povestit pe scurt ce se intamplase cu o seara inainte. Dintr-o data, am vazut-o schimbandu-se la fata si zicandu-mi “Stiu povestea”. Cum adica? Cum sa o stie daca nu trecusera decat cateva ore? Stia pentru ca ....o alta colega ii povestise acelasi lucru cu cateva saptamani inainte. Fantastic! Coincidenta??? Eram din ce in ce mai nerabdatoare si vroiam sa ajung mai repede la birou sa o intreb pe colega mea cum arata domnul pe care il “salvase” de curand.

A incercat o descriere, insa nu mi se parea ca seamana. Am inceput sa caut pe internet. Mare noroc cateodata cu aceasta sursa inepuizabila de informatii si de...poze. Si, bineinteles ca am avut o surpriza gasind pe o retea de socializare poze cu domnul respectiv. Din Ploiesti (nici poveste de Timisoara). Am chemat-o pe colega mea. Era acelasi (de ce nu ma mai miram??), insa ei ii povestise ca e din Cluj! Confruntasem povestile- erau identice!

Concluzia? Cred ca cel mai bine e ca fiecare sa deprinda din aceasta poveste propria concluzie....Eu am crezut intotdeauna ca nimic nu e intamplator, ca tot ceea ce se intampla in vietile noastre are si o “lectie” si consider ca si de aceasta data, am invatat ce era de invatat. Iar increderea... se pierde o singura data! E cat de poate de evident!

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica “Articolul tau”.

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.
* Redactia SW isi rezerva dreptul de a alege, de a edita si de a transforma o parte dintre comentariile postate de cititori (ca raspuns la articolele de pe site) in materiale de sine statatoare.