Smart Woman

Asa isi incepe Guillaume de Fonclare eseul-confesie "Prizonier in propriul corp" (in orig. "Dans ma peau"). Construita ca un bastion in fata unei boli devastatoare, cartea reda lupta interioare a celui pentru care universul se rastoarna si pentru care acceptarea propriului corp si destin e singura optiune.

Autorul, director al Memorialului de la Péronne dedicat victimelor Primului Razboi Mondial, a fost depistat cu o boala autoimuna ce ii fura treptat autonomia. A aflat de curand ca e vorba de o afectiune din categoria miopatiilor- boli ale fibrelor musculare cu caracter degenerativ. Nu i-a mai ramas altceva de facut decat sa asiste neputincios la degradarea propriului corp pe care il vede precum "un camp de lupta strabatut dureros de transee." Suferinta cauzata de boala precum si apasarea inevitabilului final care se apropie prea repede il inrudesc, printr-o invizibila legatura istorica, cu victimele razboiului sau, dupa cum chiar el le numeste, "fantomele" ce bantuie institutul.

Despre boala necrutatoare si efectele ei, despre viata cu termen de expirare atasat si despre ecoul istoric al suferintei am vorbit cu Guillaume de Fonclare, aflat in vizita la Bucuresti cu ocazia lansarii in Romania a volumului "Prizonier in propriul corp". Eseul-confesie castigator al Premiul Academiei Franceze s-a lansat ieri, 6 octombrie 2010, la editura Spandugino.

SmartWoman.ro: Cum arata viata ta inainte sa afli ca esti bolnav?

Guillaume de Fonclare: Eram foarte activ, foarte ocupat; condus de dorinta unei cariere implinite, unei case mai mari, unui cont mai plin. Toate scopurile mele in viata erau concrete mai degraba decat spirituale. Cand am descoperit ca sunt bolnav am avut un soc si mi-am dat seama ca planurile mele trebuie sa se schimbe. Totodata am aflat ca mintea poate fi folosita si pentru alte lucruri importante in viata, si aici nu ma refer la bani sau munca. Sentimentul a fost ambivalent. A trebuit sa pierd ceva ca sa invat ca viata poate fi altfel, ca ma pot preocupa si de mine si ca pot fi impacat.

SW.ro: Ce a facut din cartea "Prizonier in propriul corp" un succes?

Guillaume de Fonclare: Experienta reala ce se afla in spatele randurilor a facut ca aceasta carte sa fie apreciata. Ideea centrala a cartii e o legatura intre suferinta mea si cea a soldatilor francezi cazuti in Primul Razboi Mondial. Nu intentionez sa spun ca experienta mea se compara cu a lor ci doar ca durerea mea e ecoul suferintelor lor, chiar daca distanta dintre noi e de un secol. Le-am pus impreuna sa vad daca functioneaza din punct de vedere literar.

Muzeul pe care il conduc e plin de artefacte, insa unele foarte personale. Exponatele vorbesc atat despre luptatori cat si despre cei de acasa surprizand relatia dintre linia de front si "ariengarda" civila. Toate aceste exponate te fac sa simti ca esti inconjurat de viata si ca nu totul se reduce la moarte; povestea din muzeu e, mai degraba, una de razboi si de pierdere a vietii. Apropierea de aceste artefacte te face sa te simti om, insa te face si sa simti durerea intr-o maniera deosebita. In carte am incercat sa explic asta si sa vorbesc in numele acestor soldati. In cele din urma, cartea e si o marturie a muncii mele din muzeu.

SW.ro: Spui la un moment dat in carte ca "lupta mea este inutila, sacrificiul meu nu va aduce nici o victorie". Aici suferinta lor (a soldatilor) si suferinta ta se despart. Ei luptau pentru ceva.  Tu ti-ai propus un tel?

Guillaume de Fonclare: La inceput mi-a fost foarte greu sa accept ca sunt bolnav, ca sufar si nu e nimic mai mult de atat. Soldatii credeau ca sufera pentru ceva mai important decat ei. Intre timp am descoperit literatura si aceasta a devenit scopul meu. In urma cu un an am trimis editorului manuscrisul acestei carti; de atunci a inceput o perioada fulgeratoare si uimitoare. Cartea a fost publicata in Franta pe 6 ianuarie si a fost un succes. Acum literatura e scopul meu. Daca nu ar fi fost aceasta carte, cred ca pana la finele acestui an as fi innebunit; sa nu fac altceva decat sa stau acasa si sa ma gandesc la ce voi face in urmatorii 10 ani pe care ii mai am de trait. Acum stiu ce voi face, voi scrie.

SW.ro: Cum ai descoperit ca ceea ce scrii poate fi terapeutic?

Guillaume de Fonclare: Acesta nu e primul lucru pe care l-am scris, in schimb e prima carte pe care am publicat-o. Mi-am dat seama ca ceea ce urmeaza sa scriu ar putea interesa pe multi si ca e o poveste puternica. Acum am o responsabilitate pe care o iau in serios deoarece stiu ca ceea ce urmeaza sa scriu va fi citit.  Literatura e o parte foarte importanta a vietii mele si vreau sa o fac cum trebuie.

In acelasi timp, scrisul ma ajuta sa imi mentin demnitatea. O boala ca aceasta e dificila iar prin ceea ce scriu subliniez ca demnitatea tine de minte si nu de corp. Chiar si atunci cand esti la un minut distanta de moarte, poti continua sa fii demn.

SW.ro: Cum a fost primita cartea de catre public?

Guillaume de Fonclare: Am observat reactii variate. Pe de o parte, unele persoane bolnave mi-au trimis scrisori in care imi povesteau ca acum pot sa explice familiilor prin ce trec. Altii mi-au spus ca functioneaza ca un fel de terapie. Pasionatii de Primul Razboi Mondial au apreciat viziunea diferita asupra evenimentului.

Dintre toti acestia se detaseaza insa o persoana. Daca ar fi fost sa stiu ca un singur om imi va citi cartea, pentru aceasta persoana merita sa o scriu. E vorba despre o tanara care m-a abordat dupa lansarea din orasul meu natal. Mi-a spus ca inainte sa citeasca aceasta cartea avea de gand sa se sinucida; a inteles apoi ca viata are si parti frumoase si ca doreste sa le traiasca. Am fost socat de marturisire, insa mi-am spus ca toata energia pe care un scriitor o pune intr-o carte ii poate ajuta pe altii. Acesta e cel mai important lucru pe care l-a facut cartea mea, sa salveze o viata.

SW: Ti s-a spus ca suferi de o boala necunoscuta si ca nu se stie cum va evolua. Cum e sa traiesti cu aceasta incertitudine?

Guillaume de Fonclare: Cand am scris cartea nu stiam ce am. Acum stiu asa ca incertitudinea a disparut chiar daca vestile, din nefericire, nu sunt bune. Insa, tocmai fiindca sunt bolnav fiecare secunda a devenit foarte importanta. Am sentimentul ca acum traiesc mai intens decat inainte. Intr-un mod ciudat, in esenta sunt mai fericit acum decat eram inainte, in goana mea prin viata.

SW: Nu suntem cu totii prizonieri in propriile corpuri?

Guillaume de Fonclare: Toata lumea e blocata in propriul corp. Suntem construiti de societate sa privim la ce se intampla in jurul nostru in timp ce mintea ni se inchide si devine din ce in ce mai greu sa vedem partile importante ale vietii. Experienta bolii m-a invatat ca e foarte important sa comunicam, insa e la fel de important si ce comunicam celorlalti. Nu tine doar de vorbit toata ziua. Cum, in cazul meu, nu pot sa ma plang tot timpul de cat de rau ma simt. Am invatat sa spun lucrurile cu adevarat importante. Si acesta e un mod de a scapa din prizonierat.

SW: Ce efect a avut vestea bolii de care suferi asupra celor apropiati?

Guillaume de Fonclare: Am pierdut cativa prieteni deoarece le-a fost extrem de greu sa vorbeasca despre asta si sa accepte ca unul dintre cei apropiati lor va muri iar ei nu pot face nimic pentru a impiedica asta. Dar prietenii care au ramas langa mine sunt de un real ajutor. Boala mea ramane un subiect dificil de discutie dar incerc sa fiu cat mai sincer cu ei si sa ma preocup si de altceva. Daca vorbesti de boala toata ziua iti iei campii. Asa ca acum incercam sa traim viata de la o zi la alta iar tactica functioneaza. Simt ca traiesc mai intens acum. Boala nu e un dar, e o experienta dureroasa dar are si un efect aparte, si anume faptul ca evidentiaza lucrurile cu adevarat importante in viata. Si nu ti-ar veni sa crezi ce aventura traiesc acum. Saptamana asta sunt in Bucuresti, in urma cu o saptamana eram in Monaco. E uimitor!

SW.ro: De ce ai ales Romania pentru lansare?

Guillaume de Fonclare: Nu eu am ales Romania, Romania m-a ales pe mine, si ma bucur mult ca sunt aici. Vreau sa fiu parte, chiar daca intr-o masura foarte mica, a culturii romanesti, dar nu parte a culturii franceze din Romania. Nu imi place aroganta frantuzeasca ce il face pe om sa vina intr-o tara straina si sa se bata cu pumnul in piept: "sunt francez, noi am inventat drepturile omului, asa ca ascultati-ma". Nu, incerc sa fiu diferit, sa fiu modest.

SW.ro: Intentionezi sa scrii o noua carte? Ne poti spune despre ce este vorba?

Guillaume de Fonclare: Am o carte in plan insa mi-e teama ca nu e una prea fericita. Un bun prieten de-al meu s-a sinucis de curand. Cartea va incerca sa arate ce l-a determinat sa faca asta subliniind ca munca si societatea pun o presiune enorma asupra noastra. De asemenea, locuim intr-o parte rurala a Frantei, o zona devastata de criza cu oameni obositi psihic de ceea ce se intampla. Aceste doua lumi, cea a oamenilor saraci si cea a oamenilor bogati, trec prin probleme, intr-adevar diferite dar egal de grave. Prietenul meu, care ducea o viata indestulatoare, si-a dus intr-o dimineata fetele la scoala, a mers la birou, a urcat cu liftul pana la etajul cinci unde s-a aruncat de pe geam fara sa lase macar o scrisoare de adio. Vreau sa explic presiunea sociala ce l-a impins pe acel geam si sa spun ca asa nu putem functiona.

SW.ro: Lucrezi in continuare la institut, efectele bolii se resimt, ai in plan o noua carte... Iti ramane timp pentru familia ta?

Guillaume de Fonclare: Din cauza bolii obosesc foarte repede, asa ca simt nevoia sa ma odihnesc mai mult. Nu imi mai ramane prea mult timp liber. Insa la sfarsitul anului voi renunta la postul de la muzeu. Nu imi mai permit luxul de a avea o viata personala si o cariera. Voi petrece mai mult timp cu familia si cu prietenii mei. Intre timp am descoperit si ca scrierea unei carti e o activitate full-time. Insa imi place prea mult ca sa renunt la ea.

Imi vine in minte faptul ca, la inmormantarea prietenului meu nimeni nu a vorbit despre ce manager minunat era si cu cat a crescut firma sub indrumarea lui. Toti cei de fata au vorbit despre  puterea lui, energia lui, curajul lui, despre relatiile lui cu ceilalti oameni. La sfarsitul vietii nimanui nu ii pasa cat de mare ti-a fost salariul, nimeni nu isi aminteste despre masina cuiva, casa cuiva, sau dimensiunile contului din banca. Toti vorbesc despre umanitate, despre timpul petrecut alaturi de cei dragi si despre felul in care s-a comportat cu ei.