Acasa | Smart Story | "Mi-am dat demisia in plina criza economica"

"Mi-am dat demisia in plina criza economica"

 SHARE  

Adaugat in 5 martie 2010

Demisie / Foto: Reuters

Dupa ce am terminat facultatea si am inceput masterul, m-am gandit, ca tot omul, ca e timpul sa-mi caut un loc de munca. Am gasit cu greu jobul la care visam, pentru ca nu aveam nici bruma de experienta in domeniu, ci doar o curiozitate nebuna si o pofta sanatoasa de munca. Dar mi-l doream prea mult si, cum-necum, a devenit jobul meu. Deci am intrat in campul muncii.

Eram la inceput, imi dadeam silinta cu un entuziasm debordant, ma duceam la serviciu cu o placere de nedescris si eram fascinata de ceea ce invatam, in pofida faptului ca echipa din care faceam parte, si cu atat mai putin sediul firmei, nu erau cine stie ce. Dar oamenii cu care lucram direct erau buni si tineri, muncitori si, cu putine exceptii, formam cu totii un grup inchegat care promitea sa fie foarte eficient. Ceea ce s-a si intamplat.Si, dupa un an, ne-a ajuns criza economica. Primul semn al ei au fost lamentarile din partea sefilor. Simteam ca se tulbura apele. Ca mediul nostru intim si cu aspecte perfecte urma sa se profaneze. Usor-usor, au urmat amenintarile si atentionarile mai discrete sau mai putin discrete, in functie de angajat.

In vara lui 2009, s-au redus salariile cu 10%. Nu stiu daca era neaparat nevoie sa fie luata aceasta masura, dar stiu sigur ca unul dintre argumente, atat in ceea ce priveste micsorarea salariilor, cat si in ceea ce priveste demiterea angajatilor, era ca „celelalte firme fac la fel!!! Noi de ce sa fim mai prejos?!”.

Au fost dati afara oameni cu adevarat ineficienti, dar si oameni buni. N-au fost demisi niciodata oameni de pe pozitii inalte, oricat de inutili ar fi fost. Iar angajatii mai mici care erau considerati indispensabili, adica foarte valorosi, au ramas, au avut „privilegiul” de a fi pastrati. Si pentru ce? Ca sa nu-si primeasca salariile la timp, ca sa indeplineasca activitati de umplere a timpului, sarcini care nu erau trecute in fisa lor de post si pentru care nu erau remunerati. Angajatii astia buni, atat de buni ca nu trebuiau pierduti nici macar in vremuri de restriste economica, au fost pastrati ca sa fie calcati in picioare, ca sa faca munci incomparabil mai joase fata de specializarea lor inalta, culta, pentru care au dat din coate ani de zile pe bancile facultatilor.

Unii angajati au putut sa accepte si sa inteleaga intreaga situatie, bucurandu-se ca au, totusi, un loc de munca, altii s-au mai eschivat cat le-a mers, iar altora nici macar nu le-a pasat, au facut orice si oricum, pentru ca nivelul demnitatii lor profesionale era nul. Multi au inghitit in sec pentru ca aveau nevoie de bani si poate ca nu avea cine sa-i ajute, daca ramaneau fara sursa de venit.

Cu alte cuvinte, unii au fost mai norocosi, altii mai putin norocosi sau cu adevarat ghinionisti. Eu cred ca am fost  si norocoasa, dar si foarte demna si foarte curajoasa. Nu stau niciodata cu ochii in patru de frica sa nu-mi lezeze cutarescu orgoliul personal. Am, categoric, doza mea sanatoasa si necesara de vanitate, dar si o maniera fireasca si foarte subtila de a o face vizibila.

Prin ce se traduce indrazneala mea profesionala? Prin faptul ca mi-am dat demisia in plina criza economica. Adica spre sfarsitul anului trecut, in acele vremuri grele in care, la fel ca acum, toata lumea tinea nu cu dintii, ci cu toti dintii de propriul job.

Eu am fost dispusa sa tolerez un an bataia de joc generala a sefilor fata de angajati, si asta fara sa ma cobor la activitati nedemne pentru mine. Cei din jurul meu se sapau pe la spate ca sa arate ca unul este mai bun decat altul si ca este indispensabil. Amenintarile erau redundante si, uneori, deloc necesare, dar, chipurile, menite sa creasca eficienta muncii intr-un sistem nesigur si ineficient. In mediul de lucru se crease un haos total, din cauza ca oamenii nu mai aveau timp sa-si faca treaba bine, fiind angajati in tot tipul de alte activitati pentru care nu exista personal. Toate aceste lucruri nu m-au determinat deloc sa fiu mai sarguincioasa, ci, dimpotriva, m-au transformat intr-un om stresat si frustrat, care simtea ca nu mai are ce cauta in locul respectiv. Simteam ca sunt un angajat prea organizat, care muncea prea bine intr-un mediu dezorganizat in care nu mai prima calitatea, ci cantitatea muncii. Ce conteaza ca produsul pe care-l vindem este prost, atata timp cat il vindem? Sau, mai bine zis, daca il vindem?

Cand balanta profesionala a inceput sa incline mai mult inspre dezavantaje si insatisfactii decat spre avantaje si satisfactii minime si dupa ce am fost jignita fara scrupule si necugetat, mi-am luat inima in dinti, si eu, omul pretios, eficient, foarte devotat si care parea legat de propriul birou, mi-am scris linistita demisia si i-am inaintat-o sefei mele. Soc!!! Si tacere.

Nu stiam ce urma sa fac, din punct de vedere profesional, dupa cele doua saptamani de preaviz. Stiam doar ca, in sfarsit, o sa am timp sa ma ocup de mine si de multele mele pasiuni abandonate de atata amar de vreme. Ma bucuram ca voi avea timp sa ma plimb, sa scriu, sa citesc, sa cant la pian si sa imi caut, poate, un alt job.

Cum spuneam, eu am fost mai norocoasa, viata mea, per total, nu s-a schimbat foarte mult dupa ce am renuntat la job. Insa eu, ca om, am avut mult de castigat si o gramada de timp ca sa ma regasesc. Mi-am dat seama ca ma abandonasem unui sistem limitat care, mai mult, in ultima vreme se transformase intr-unul despotic care nu-mi dadea mai mult siguranta zilei de maine decat o am acum, cand nu sunt nici macar somera. Pana azi, n-am regretat niciodata ca mi-am dat demisia. Nu stiu daca voi regreta vreodata. Dar sper ca nu, pentru ca prezentul este relativ linistit, iar viitorul nu pare deloc intunecos, fiind chiar usor luminos acum. Dar eu nu sunt un om al perspectivelor, ci, mai degraba, unul al momentului.

Desi se pare ca ne indreptam spre o forma de haos, eu sunt de parere ca nu putem sa ne intoarcem inca la o asemenea existenta. Cumva, trebuie sa ne zbatem si sa reusim sa tinem capul sus in viata asta prea scurta a noastra. Nu cred ca trebuie sa ajungem sa ne calcam in picioare. Suntem oameni si ne definim prin umanitate. Si cred ca atat eu, in calitate de angajat, cat si angajatorul meu si nu numai, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa avem o relatie cel putin normala, umana, iar nicidecum rudimentara. Cu atat mai mult acum, cand vremurile sunt aspre si ne este greu tuturor. Munca nu inseamna nici joaca, dar nici opresiune. Iar conditiile de lucru trebuie sa se incadreze in niste limite omenesti.



Autor: Isabella Prodan Isabella Prodan este redactor si traducator de carte.
 


 SHARE :  Trimite pe mail
mainbiroudemisiecolegicrizaisabella prodan CITESTE MAI MULTE DESPRE

21979 citiri

133 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.