Am 26 de ani si pot sa spun ca prietenii adevarati pe care ii am pot sa-i numar pe degetele de la o mana. Nu sunt o persoana introvertita, dar nici super sociabila, intotdeauna am incercat sa nu incurc pe nimeni cu prezenta mea, ba mai mult, intotdeauna am incercat sa ajut lumea. De fapt, asta a fost visul meu cand eram mica. Daca ma întreba lumea ce vreau sa ma fac cand voi fi mare, raspundeam doctorita sau o persoana care ajuta pe altii. Modelul meu a fost mama mea, o persoana altruista si saritoare, de multe ori mai mult decât e nevoie. Cand mergeam pe strada cu ea, rar se intampla sa nu o salute vreo 10-15 persoane. Insa timpurile s-au schimbat, iar majoritatea "prietenilor" mamei mele au uitat complet de ea.

Pot sa spun ca acelasi traseu l-a avut si viata mea pana la un punct. In gimnaziu nu am fost eu sefa de clasa (era una dintre cele mai bune prietene ale mele, care era pe atunci foarte timida), dar eu eram cea care era trimisa la profesori, care aduna banii, etc. Totusi eu eram si cea pe seama careia se radea si se barfea pe la spate, pentru motive de-a dreptul stupide. Nu le-am raspuns niciodata, scuzele oferite le-am acceptat fara replica, chiar daca stiam ca astfel de falsitati nu sterg niciodata raul adus unei persoane care pana la urma nu gresise cu nimic.

Doua incidente mi-au ramas in minte. Era ora de franceza si o colega ma invitase sa stau langa ea, iar in loc sa fim atente la ora, m-a pus sa joc unul dintre jocurile acelea stupide in care combinai nume de baieti cu cifre (cati copii o sa aveti), locuri si alte chestii (nu mai tin minte, dar oricum, toate pe acelasi ton). Apoi mi-am dat seama ca scopul acestei tevaturi era ca partenera de joaca sa-si dea seama daca cumva eu il plac pe un baiat care se transferase în clasa noastra, baiat cu care cred ca nu schimbasem mai mult de cinci vorbe pana atunci. Rezultatul jocului a fost o serie de hilizeli atat din partea mea, cat si dintr-a ei, numai ca doamna profesoara mie mi-a atras atentia. Dar nu asta e cel mai mare afront, ci ce mi-am dat seama dupa ce s-a terminat ora: imi lipisera pe spate o foaie. Nu mai stiu cuvintele exacte pe care le-au scris, dar senzatia de lividiate, de totala debusolare, o tin minte si acum.

Al doilea incident s-a petrecut in aclasa a VIII-a, ultimele zile de scoala. Cumparasem buchete pentru toti profesorii, ca sa le multumim pentru efortul depus in a ne ajuta sa ne pregatim (am fost prima generatie care a dat Capacitatea, ceea ce a insemnat un efort in plus si pentru noi, si pentru profesori). Doamna profesoara de matematica din gimnaziu a fost una dintre cele mai bune profesoare de care am avut parte. Profesor strict, dar cu singurul scop de a scoate ce e mai bun din elev. Cred ca era ultima ora de matematica, iar multi dintre colegii mei au interpretat-o ca timp liber, ceea ce s-a tradus prin cam multa galagie (lucru nemaiintalnit la o ora de matematica). Evident ca doamna profesoara s-a suparat, iar la sfarsitul orei a refuzat buchetul pe care i-l pregatisem.

Drept rezultat, cativa dintre colegi au venit la mine cu rugamintea de a o convinge sa il primeasca, lucru pe care-l doream si eu. Am acceptat. Nu a fost o sarcina usoara, insa pana la urma doamna profesoara a cedat si l-a acceptat "pentru ca i l-am dat eu". Nu ar trebui sa se citeasca prea mult din aceste cuvinte, sau sa se înteleaga chestii anormale, dar tocmai aceste cuvinte au generat urmatoarea replica: "daca le vrea doar de la mormolocul ala, atunci sa plateasca mormolocul florile". Intamplator eram acolo,  si la fel de intamplator nu ma vazuse colega respectiva. Au urmat scuze pe care nici nu le-am auzit. Tot ce vroiam era sa plec de acolo, pana nu ma podideau lacrimile.

Am crezut ca lucrurile se vor schimba in liceu, mai ales ca am avut parte de un colectiv exceptional, ceea ce m-a facut sa ajut cu placere. Am fost numita sefa de clasa in a doua saptamana de scoala doar pentru simplul fapt ca am preluat initiativa in a cumpara lucruri elementare precum galeata si burete. Dar nu am fost doar sefa de clasa, am fost trezorier, organizator, substitut pentru diriginte (din intamplare am aflat ca fac si treaba doamnei diriginte, care avea si "prostul" obicei de a-mi da sarcini de facut dimineata cu termenul limita dupa-amiaza). Nu am zis nimic, le-am facut din placere, desi nu era cazul ca o fata de nici 1,60 sa umble in fiecare zi cu peste 15 milioane la ea (bani de manuale), bani pentru care era responsabila.

Pentru tot efortul meu, rasplata era aproape nula. Nu ca as fi vrut neaparat ceva in schimb. Un simplu si sincer multumesc mi-ar fi fost de ajuns. Dar nu toti il ofereau. Si putini "prieteni" interactionau cu mine dincolo de peretii clasei: cred ca pot sa numar pe degetele de la o mana zilele de nastere la care am fost invitata, petrecerile de Revelion, etc. Ce faceam eu gresit fata de alte colege, alti colegi? Eram o persoana competitiva, recunosc, dar nu inseamna ca nu-mi tratam colegii cu respect; nu am barfit pe nimeni, de ajutat cu teme si explicatii intotdeauna am fost disponibila. Si totusi eu nu eram buna de prietena.

Cred ca expresia cea mai potrivita a inutilitatii efortului meu a fost ultima zi de liceu: a trebuit sa plec mult mai devreme de acasa, fara sa ma termin de aranjat, pentru ca persoana care trebuia sa cumpere buchetul de flori pentru dirginta mi-a comunicat ca nu stia ca era responsabila. Am mers pe jos mai mult decat necesar din cauza traficului infernal, ultima ora de dirigentie deja incepuse cand am ajuns, iar eu faceam vreo 5 lucruri deodata in timpul ei. Printre aceste lucruri s-a numarat si returnarea unor bani catre colegi (fusesera stransi mai multi decat era necesar). Nefiind o suma rotunda, la un moment dat am ramas fara maruntis. Asa ca mi-am rugat colegii sa se ofere careva voluntar sa mearga sa schimbe banii, intrucat eu eram deja obosita. Nimeni. Absolut nimeni. Prietena mea (care-mi era colega de banca) a zis sa o las balta, daca vor banii, sa aduca ei rest. Insa in momentul acela mi-am spus ca e ultimul act de bunatate pe care-l fac. M-am dus eu, am impartit banii si mi-am spus ca buna voi mai fi de atunci incolo doar cu persoanele care merita.

Nota redactiei: Acest material a fost primit ca raspuns la articolul “Pe masura ce crestem descoperim ca pana si persoana care nu trebuia sa te dezamageasca vreodata, probabil o va face”

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a alege, de a edita si de a transforma o parte dintre comentariile postate de cititori (ca raspuns la articolele de pe site) in materiale de sine statatoare

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a sterge sau edita mesajele ce contin atacuri la persoana, insulte sau cuvinte licentioase