Smart Woman

Dragostea s-a amestecat de atunci cu ura, s-au combinat chimic intr-o substanta care i-a umblat prin vene toata copilaria, chinuindu-l parca mai rau decat boala pe care a acceptat-o fara revolta: epilepsia. Pe la 14 ani i-a cunoscut pe EI, sufletele pereche care, otravite ca si el de acelasi amestec, i-au aratat calea. I-au adus fericirea la pliculet, intr-o tigara, au devenit o familie si pentru catva timp n-a mai simtit chinul, a zburdat prin lanuri insorite, s-a scaldat in ape limpezi si a ras mult, cum nu mai rasese pana atunci. Atunci a simtit si dragostea, a fost rege, s-a infruptat din toate si a cantat de bucurie.

Undeva, int-un univers paralel, niste creaturi il sacaiau cu probleme minore, absente la scoala, consum de etnobotanice, exmatriculare, tot felul de notiuni care nu reuseau sa penetreze globul de sticla in care daca doreai soare, soarele stralucea… daca doreai o ploaie blanda simteai imediat picaturile indragostite de chipul tau spalandu-ti trupul de toata durerea. Se mai intamplau si accidente: uneori se trezea inconjurat de halate albe, parea ca are ace infipte in vene, i se puneau intrebari absurde dar toate astea se sfarseau rapid, in aceeasi zi, cand o creatura care avea un chip asemanator cu al bunicii semna pe propria raspundere ca il ia acasa. Pana sa ajunga intr-adevar acasa, la adevarata familie, mai trebuia trecut raul de voci… voci, voci, voci... cuvinte dintr-o limba necunoscuta: "te distrugi", "lasa-te ca o sa mori", "vai de tineretea ta" dar reusea de fiecare data sa ajunga la EI!

Intr-o zi insa, uitandu-se la EI, n-a mai simtit dragoste, a simtit doar cum vechea otrava ii curge prin vene si nevoia, nevoia de a ucide aceasta otrava cu una noua, mai puternica. Cam pe atunci a observat ca peisajul s-a mai schimbat, alta scoala (cum ajunsese aici?), alte chipuri, aceleasi voci insa, dar acum trebuia sa semneze el insusi, pe propria raspundere, ca sa plece acasa. Prin fata spitalului treceau insa doar tramvaie pe care era scris cate un numar, pe niciunul nu scria “acasa”...

***

Am spus ca o sa-l numesc F. Acum ma intreb de ce. Nu stiu, probabil pentru ca aproape toti am fost macar o data in viata invadati de Furnici si asta ne imparte in doua: cei care incearca rapid sa gaseasca solutii de exterminare si chiar reusesc, Furnicile mor si problema este rezolvata si cei care, privesc atent podeaua cand calca pentru a nu strivi din neatentie vreuna dintre Furnici, cauta motivul pentru care acestea au invadat casa si pana cand reusesc sa il inlature trec printr-o suferinta legitima: daca totusi am calcat vreuna?