Smart Woman

Intorcandu-ma ieri cu trenul de la munte, am calatorit alaturi de o multime pestrita din care facea parte si o familie cu doi copii, cam de 4-6 anisori, dupa estimarile mele. Nu a durat mult dupa ce s-au urcat in tren si cei mici au inceput sa misune prin vagon, plictisiti deja de calatorie.

Cateva minute mai tarziu, cel mai micut dintre ei a ajuns langa scaunul meu, plasat vis-a-vis de cele ale parintilor. Interesat de cartea pe care o tineam in fata (lectura pentru omorat timpul), a inceput sa traga de ea, gata gata sa ii rupa paginile. Am incercat sa i-o iau usor din mana explicandu-i, cat de prietenos am fost in stare, ca nu este frumos ca iei lucrurile altcuiva fara sa ceri voie si sa le strici. Cel mic a inceput sa planga, intr-un stil caracteristic copilariei: suficient de tare incat sa trezeasca mortii din mormant si suficient de agitat incat sa iti rupa inima. Intre timp, cartea mea a ramas bine fixata intre manutele lui, victima a lacrimilor (si nu numai).

Toate eforturile mele de a-l linisti au fost inutile si, intr-un final, am apelat la parinti, in speranta ca il pot ei linisti pe cel mic. Raspunsul acestora m-a lasat fara cuvinte. Nu mai tin minte cuvintele exacte, dar, in mare, mi-au spus ca asa sunt copiii, interesati de orice, si ca nu ar fi fost capat de lume daca mi-ar fi mototolit putin cartea. Concluzia lor a fost ca, daca l-am suparat, acum trebuie sa il linistesc. M-am abtinut sa ma cert cu ei la gandul ca cel mic e destul de agitat, dar i-am rugat respectuos sa imi inapoieze cartea, cat mai repede din mainile baiatului.

Cea de a doua intamplare e putin mai veche. Mi-am petrecut vara trecuta la sora mea, in SUA. Sta la casa si are o curte frumoasa, fara gard, in stilul specific american. Intreaga vara, peluza marginita de flori i-a fost plina de copii care se jucau acolo fara ca macar sa ii cunoasca pe cei care locuiesc in casa. Azi asa, maine asa, intr-un final, i-am rugat pe copiii respectivi sa isi schimbe locul de joaca. E lesne de inteles ca nu au plecat, ba chiar ne-am trezit cu florile distruse, prin urmare am identificat parintii si am apelat la ei sa rezolve situatia. Insa rezultatele nu au fost mai bune nici acolo. Intr-un stil cu parfum romanesc, ni s-a explicat ca sunt copii si ca ar trebui sa fie lasati sa se joace unde vor ei deoarece nu fac rau nimanui. Doar nu am vrea sa se joace pe strazi! Si intr-adevar, nu am vrea sa se joace pe strazi, ci doar in curtea lor sau in spatii special amenajate.

Mi se pare mie, sau multi dintre noi au uitat sa le insufle copiilor lor unele lectii de bun simt care tin de respectarea spatiului privat al celuilalt dar si de interactiunea sociala de baza?

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica “Articolul tau”.

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii si clipuri video.