Smart Woman

Sunt 20 de ani de cand m-am indragostit nebuneste de sotul meu. Era frumos cum rar mi-a fost dat sa vad un barbat. Nu stiu daca dragostea mea pentru el mi-l infatisa mai ceva decat era, dar oricum era considerat un barbat chipes de catre toata lumea. Eram sigura, in mintea mea de fata prostuta, ca am un noroc chior ca era un simplu angajat ci nu un actor sau cantaret, altfel ar fi tabarat femeile pe el permanent. Oricum, mereu era cate o fata ori femeie care se uita cu jind dupa el.

Ne-am placut de la inceput si, pe masura ce dragostea sporea, descopeream ca aveam tot mai multe lucruri in comun. Parea ca simtim la fel in toate situatiile, ca gandim la fel, ca avem aceleasi pasiuni. Ajunsesem sa simtim ca nu putem trai unul fara celalalt si ca suntem suflete pereche. Asa simteam cand ne-am casatorit si ne-am mutat la casa noastra. Dar, cum iubirea aduce cu sine si o temporara orbire, aveam sa descopar curand ca perfectiunea este doar o iluzie.

Dupa nunta, incet dar sigur, au venit alte descoperiri ale preferintelor si caracterelor noastre. Viata de zi cu zi nu se compara cu un sir de intalniri romantice. Astfel, au iesit la iveala tot felul de nepotriviri. Peste cele mici am trecut usor, amandoi, inca plutind in starea noastra de fericire. Cand au aparut cele mari, cum ar fi cele legate de copilul ce avea sa vina, vointele noastre s-au ciocnit si am aflat, pentru prima oara, cat de incapatanata pot fi... si cat de dur poate fi el.

Am incercat insa pur si simplu nu am reusit sa vorbim aceeasi limba. Tonurile au inceput sa creasca, vorbele sa fie aruncate cu nechibzuinta, farfuriile sa zboare prin bucatarie, usile sa fie trantite cu naduf. Am incercat, pe rand, fiecare sa lasam de la el, dar in momente in care celalalt nu mai era dispus sa asculte. Jignirile ne faceau pe amandoi sa suferim, insa sa ramanem de piatra. Am aflat astfel cum este sa nu vrei sa-l mai vezi in fata ochilor sau sa simti nevoia sa fi luata in brate noaptea dar sa fi refuzata brutal.

Impacarea a venit atunci cand amandoi am fost prea obositi sa ne mai luptam si n-a adus nicio concluzie. Din clipa in care ne-am impacat, fericirea ne-a cuprins din nou pe amandoi de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Au trecut saptamani, sau poate luni, pana la o noua ciocnire, care a fost si mai dura, si mai dureroasa.

De atunci, episoadele s-au succedat de nenumarate ori. Viata ofera cuplurilor o serie larga de motive de cearta, iar noi nu am fost scutiti: cand este momentul potrivit sa avem un copil? cum gestionam banii casei? ce le spunem si ce nu le spunem parintilor despre viata noastra? al cui e randul sa spele vasele? cand un pahar in plus, la o petrecere, e deja prea mult? cum educam copilul? este prea devreme la 15 ani sa-l lasam singur la mare?

Iar acum, dupa ani si ani, suntem la fel. Suntem constienti ca nu putem trai unul fara celalalt, iar in zilele bune ne iubim chiar mai mult decat la inceput. Dar inca nu am reusit sa trecem peste momentele urate, pline de ura, care ies la suprafata o data la cateva luni, cu regularitate. Parca dragostea ce ne-o purtam permanent este prea puternica iar sufletul simte din cand in cand nevoia sa compenseze, sa se scuture si sa se simta liber, sa simta ca este pe cont propriu, nu jumatate din ceva mai mare.

Ne iubim cu pasiune si ne certam cu pasiune, iar intr-un final, ma intreb daca asta este farmecul nostru - sa traim totul la maxim - sau asta ne va fi finalul intr-un moment in care durerea pe care ne-o pricinuim in momentele de furtuna va fi prea mare pentru a mai fi vindecata cand revine calmul.