Smart Woman

Ultima oara cand am vorbit la telefon cu o prietena, a ramas ca o sun luni. Programul de la munca, treburile de acasa, nou inceputa gradinita a copiilor si alte cateva lucruri m-au impiedicat sa ma tin pe promisiune. In fiecare zi m-am gandit la ea si am facut nenumarate incercari de a pune mana pe telefon, m-am simtit ingrozitor si mi-am facut un milion de mustrari de constiinta. Intr-un final, am reusit s-o sun vineri. Era foarte suparata ca nu o sunasem. Mi-a vorbit rastit, mi-a batut obrazul si m-a flituit.

Am ramas incremenita cu telefonul in mana. Ma simteam prost, insa eram, la randul meu, revoltata. Suntem prietene inca din copilarie, insa in ultimii trei sau patru ani, eu am fost cea care a sunat de fiecare data, eu am propus fiecare intalnire si eu mi-am facut programul dupa ea (desi ea are unul mult mai lejer) ca sa ne putem vedea. Este corect? Nu era mai simplu, daca vroia sa ma certe ca nu am sunat-o, sa ma sune chiar ea luni seara, ori marti? Ea este cea careia i se pare firesc sa nu sune, dar eu sunt cea care se simte prost si trebuie sa-si ceara scuze cand suna?

N-am discutat ce s-a intamplat decat cu o singura persoana, o prietena comuna, care imi tot spune ca nu are sens sa stric prietenia pentru ca am prins-o o data intr-o pasa proasta. Dar eu ma intreb: ce prietenie este aia? Unilaterala? Daca eu nu mai dau niciun semn de viata, inseamna ca stric prietenia, daca ea nu da, inseamna ca este ok?

O alta amica face exact la fel, doar ca in cazul ei suntem o gasca intreaga care ne chinuim sa mentinem relatia cu ea, ii dam pe rand telefoane, ne dam de ceasul mortii sa ne potrivim toti programele dupa al ei si in ultima clipa nu mai apare la intalnirea de grup si tot asa. M-am gandit ca, poate, oamenii astia vor sa fie lasati in pace, poate ca nu mai vor prietenia cu mine/noi si sunt prea finuti sa o spuna, iar noi, ca meltenii, nu ne prindem. Dar nu, cum i-ai omis la o intalnire, cum ai intarziat cu telefonul de ziua lor (cel pe care tu nu il primesti de ziua ta) deja sar de fund in sus.

Intr-o asemenea situatie ciudata mai suntem, eu si sotul, cu doua alte cupluri. Iesim in parc, in oras, am mers chiar si in vacante impreuna, vin pe la noi cu copiii, impartasim multe, totul e bine, frumos, ne placem reciproc, insa daca nu sunam noi, totul ramane in aer, de parca nici nu ar fi existat prietenia noastra. Asa sunt ei cu toata lumea... i-am obisnuit noi prost... nu stiu...

Insa, intr-un final, ma bate gandul sa fac asta - sa nu mai sun pe nimeni care nu a dat, la randul sau, macar un semn de viata in ultimii ani. Poate ca voi fi privita ca un om care nu merita sa aiba acei prieteni, pentru ca dintr-o mandrie prosteasca sunt gata sa renunt la prieteni, insa sunt convinsa ca intr-o prietenie, ca in orice relatie, eforturile trebuie sa vina din ambele parti.