Smart Woman

Chiar m-am tinut de cuvant, i-am scris; a raspuns mai cu intarziere, pentru ca era bolnav - o raceala sau o infectie sau un virus, doctorii nu puteau sa-l diagnosticheze. Dupa vreo 3 luni de tratament si investigatii, vine vestea: X are cancer. Cutremurator. Cum adica, acum 3 luni era bine-mersi, ne plimbam prin orasul stralucitor, lumea era a noastra si viitorul in fata, iar acum are cancer? Stupefiant. Revoltator. Infricosator.

M-am mobilizat sa-i scriu un mesaj incurajator, mi-a raspuns, cu scuze pentru intarziere, era intre intrevederi cu oncologul. Mai tarziu, am avut "geniala"  idee sa-i sugerez sa-si faca un blog, sa isi posteze acolo gandurile si tablourile, cu sugestia negraita ca astfel isi va gasi o preocupare care sa-i absoarba gandurile negative, despre moarte, si cu speranta egoista si nemarturisita ca astfel voi putea sa-l cunosc mai bine, iar lumea va putea sa afle mai multe despre omul X. Raspunsul lui m-a dezarmat; imi spunea ca are niste dureri atat de mari ca nu are putere sa faca nimic, ca nu se poate concentra si nu poate face fata unui astfel de efort. Mi s-a parut ca, totusi, a capitulat prea repede - desi citisem ca acel cancer nu este vindecabil. Nu am mai avut taria sa ii mai scriu, aflam vesti despre el indirect, de la o prietena comuna: chimioterapia, perioadele grele de refacere, infiltratiile. "E mai bine acum, planuieste sa se duca la mare si apoi sa vina in Romania." Am stiut ca vine sa-si ia ramas bun de la familie, de la tara, de la prietenii de aici, dar, sincer, nu credeam ca va putea sa faca fata efortului, trecuse un an de boala.

M-am pregatit psihic pentru intalnirea cu el, mi-am impus sa nu plang, sa nu fie ca si cum am fi la prohodul lui. Daca el poate sa treaca prin asta, trebuie sa pot si eu! Noroc ca am vazut, cu o seara inainte, o emisiune lacrimogena la TV -  am plans cat sa-mi sece lacrimile. In final, ca sa rezist fara sa produc scene melodramatice, m-am setat sa nu ma gandesc ca e ultima oara cand il vad pe omul asta. Greu.

Ne-am intalnit la restaurant. Fara sa ne vorbim, ne-am purtat cu totii cam aiurea: am vorbit tare, am povestit aiureli, am facut misto, glume mai bune sau mai nesarate, la care am ras zgomotos. Mai mult, intr-un fel chiar l-am ignorat pe X sau, mai bine zis, nu i-am dat o atentie speciala. Cred ca a fost ceva instinctiv, toti ne-am straduit sa cream o atmosfera de normalitate, sa ignoram viitorul, sa gestionam numai clipa. Eu am si evitat sa ma uit la el, fusese slab si inainte, dar acum te treceau fiori si mie mi se urca plansul in gat.

Dupa cina scurta de la restaurant, cand a fost sa ne imprastiem in cele 4 zari, eu nu m-am putut desparti; simteam ca nu se consumase cum trebuie momentul. Am propus sa mai stam la un pahar si ceva muzica, intr-o formula mai restransa.

Si atunci el a inceput sa vorbeasca. Ne-a aratat, induiosator, ca un copil care se lauda cu "grozaviile" care i s-au intamplat, cicatricea de la operatie. Ne-a povestit chinurile indurate cu chimioterapia, cu otrava care iti patrunde in organism si iti paralizeaza organele, cu bubele care iti ies pe corp si ranile supurande dintre degete, cu transpiratiile nesfarsite si mirosurile care ies din trupul devastat. "In final, senzatia este ca numai creierul iti mai functioneaza, te arde si il simti lucrand, si ca, de fapt, nici nu mai esti protagonistul propriei vieti, ci asisti la un film, intamplator de groaza."

Totul pana  aici! Am izbucnit in plans si el m-a tras de urechi, la propriu. "A trecut, acum mi-e bine, dar nu mai vreau sa mai trec prin asta. M-am impacat, e un accident. Iti dai seama, prima slujba  de dupa facultate a fost la o fabrica unde se lucra cu azbest; am fost expus 6 luni la asta, de aici mi se trage. Nu e ceva ce mi-am produs eu, nu e de la fumat. E un accident, e o intamplare."  Dar, spre deosebire de cei care mor in accidente de masina, de exemplu, avem privilegiul de a ne mai vedea pentru o ultima oara...

"M-am pregatit. Mi-am facut testamentul si am numit un tutore care, in cazul in care eu nu voi mai fi lucid, va lua decizia de eutanasiere. In tara in care locuiesc, legea privind eutanasierea este in curs de aprobare, in parlament, sper sa iasa in toamna asta. Daca e sa se intample inainte, exista niste «grupuri» care te ajuta, discret, iar autoritatile  inchid ochii. Te adorm si gata. Sunt mult mai linistit stiind ca am solutia asta de iesire. Cosmarul meu il reprezinta durerea si lipsa de demnitate, nu moartea. Si m-am inscris si ca donator de organe - toate celelalte sunt in perfecta stare." Astfel, moartea lui se va "sparge" in vietile altora, nenorocirea unora se va transforma in fericirea altora. E ca la aikido, unde trebuie sa te folosesti de energia adversarului ca sa-l poti dobori. Moartea folosita ca altii sa traiasca.

"Asa ca nu mai plange, se poate sa fie mai rau sa traiesti decat sa mori. Si-apoi, stii ca o sa ma intorc la voi, o sa fiu un norisor!"

"Dar toata experienta asta m-a convins despre cat sunt de frumoase lucrurile simple, foarte simple. Sa poti sa mergi, dupa aproape o luna de imobilizare la pat - nu-ti inchipui! Cand am putut, dupa doua luni, sa ies la plimbare in parc, «simteam monstruos». M-am bucurat de un tril, de fiecare copac, de aer, de cer - eram fericit! Astea, o masa cu prietenii, taifasul la un pahar, caldura familiei, o imbratisare, un zambet, tabloul pe care-l faci, muzica pe care-o asculti - numai astea conteaza si cu ele ramai pana mori. Cat mai pot sa ma bucur de lucrurile astea, o sa ma bucur de viata, voi fi fericit."

Epilog

"Nu credeam sa-nvat a muri vreodata..." Si nici acum n-am invatat, am luat doar o lectie, n-am ajuns la cea mai eficienta parte a cursului - "learning by doing" - de care, de altfel, mi-e frica. Pana atunci, mi-as dori ca, ori de cate ori mi se pare ca imi merge rau, ca viata asta nu merita traita, sa imi aduc aminte de X si sa gasesc frumusete si fericire in lucruri simple, elementare, sa pretuiesc ceea ce am si sa nu ma mai gandesc la ce imi lipseste. As vrea din tot sufletul sa fi invatat sa traiesc si sa fiu fericita, desi tare mi-e teama ca stiinta asta nu vine, de-adevaratelea, singura, ci la pachet cu cealalta, cu cea de final.