Smart Woman

Cand te hotarasti sa renovezi, sa te muti in alt apartament sau, ca in cazul meu, sa schimbi apartamentul pe o casa, stii deja ca te vei confrunta cu muncitorii. Toata lumea spera sa mearga totul lin si, uneori, chiar merge. In cazul meu, aceasta varianta nu a intrat in discutie, decat daca prin lin intelege cineva a schimba mai multe echipe de muncitori, a avea cu fiecare numeroase neintelegeri si a ajunge in final sa retusezi multe luni dupa, pe cont propriu. Casa nu este mare, dar am preferat sa o facem pe inaltime pentru a ocupa cat mai putin teren. Parterul l-am facut cu o echipa. Etajul cu alta. De acoperis si de geamuri, slava Domnului, s-au ocupat echipele firmelor de la care am cumparat si au stiut ce fac.

In bucatarie, muncitorii au lasat o gaura in perete pentru evacuarea de la hota. Spartura dadea exact in aerisire, ceea ce avea un sens. Cand s-a apucat de bucatarie “meseriasul” angajat pentru asta, primul lucru pe care l-a facut a fost sa zideasca acea gaura. Mi-a explicat ca e prost amplasata, ca fumul nu are cum sa iasa bine pe acolo, ca trebuie sa sparga in cu totul alta parte. Initial, dulapiorul hotei ar fi venit exact peste gaura, acoperind-o si mascand evacuarea. Acum, urma sa iasa un tub extensibil din hota, sa mearga de-a lungul peretelui pana la colt unde iesea printr-o gaura noua si proaspata. Dadea direct in camara de unde iesea in sfarsit afara printr-o alta gaura la fel de noua.

Situatia nu mi-a placut deloc, nu stiam nimic despre evacuari, stiam insa ca nu o sa fie estetic. Dar la explicatiile sustinute si convingatoare ale omului, ca fumul s-ar intoarce in bucatarie daca nu facem cum zice, am cedat. La cateva zile dupa, in locul in care lasasem gaura cea astupata, acum era din nou o spartura. Mesterul era destul de suparat pe situatie: “Nu stiu doamna unde vreti dumneavoastra sa sparg eu peretii, ca n-am pe unde. Tot acolo trebuie. N-am pe unde!”.

Muncitorii care s-au apucat de baie au concurat cu mult aplomb la titlul de “Cei mai mari criminali de nervi”. Nu am avut bani sa iau vreo gresie “nemaivazuta”. Am ales doua tipuri, asemanatoare dar pe culori diferite. Tot ce mi-am dorit a fost sa nu aiba clasica asezare in sah. Cand am plecat la serviciu, am discutat pe tonul cel mai ferm cu putinta. Le-am zis ca nu imi pasa ce model fac, sa puna la intamplare culorile, dupa cum le vin la mana, oricum numai sah sa nu fie. Si sah a fost.

I-am mai rugat si sa puna doua oglinzi, una in baie si una pe hol. Cea de pe hol este una veche, cu o rama din lemn masiv, natur, lucrata manual. A fost a parintilor mei si o pretuiam tocmai pentru rama superba. Pentru cineva care lucreaza in amenajari interioare, e greu de crezut ca muncitorii nu stiau ca oglinzile, tablourile si cam orice implica rama au agatatoare la spate. Dar se pare ca nu aflasera de aceasta inovatie tehnologica, altfel nu se explica faptul ca suruburile din perete le-au trecut in prealabil dintr-o parte in alta a ramei, ca atunci cand prinzi pe panou un biletel cu piuneza.

Cum stateam in camera mea, vedeam direct acoperisul, cam la 3 metri inaltime. Am discutat cu seful echipei care se ocupa si de baie sa faca un tavan. In el urma sa fie si un chepeng prin care sa dai in micul pod ramas strict pentru depozitare. Desi la 2 metri de la podea se intind niste barne de sustinere, am convenit ca tavanul sa fie macar la 20-30 de centimetri deasupra lor. Erau totusi din lemn si nu ma deranjau. Zis si facut: chepeng in tavan, tavan la inaltimea barnelor din care se mai vedea doar partea de jos. Muncitorii au cantarit, au chibzuit si au ajuns la concluzia ca a da cu mainile de tavan cand te schimbi si cu capul de lustra cand mergi este mai putin deranjant decat sa se vada barnele.

Pentru ca acum aratau asimetrice si ciuntite, am convenit ca barnele sa le imbracam. Tot in lemn natur. Lungimea camerei este de 5 metri, asa ca s-au dus si au cumparat scanduri lungi de 5 metri. Pe care le-au taiat la 4 metri pentru a incapea mai bine in masina. Acasa le-au reparat cu multiple cuie si mult, mult, mult chit de rosturi alb. Dupa ce am incercat cu toate tipurile de smirghel si pana la urma am bagat si rindeaua, o parte din chit inca troneaza.

Dupa certuri, nervi si nopti nedormite, am renuntat si la aceasta echipa. Am decis ca dormitorul copilului sa-l facem pe cont propriu. Omul care se ocupa de bucatarie lucra exceptional de bine, totul facut drept, la linie, fara surprize neplacute. Sa ne intelegem bine: nu aveai surpize daca ajungea sa-ti faca lucrarea. Faptul ca a lasat totul pe sfert si a plecat timp de doua luni la alta lucrare l-as incadra totusi la capitolul “surprize”. A trebuit sa terminam cu altcineva pusul gresiei, iar de zugravit ne-am ocupat singuri. De fapt, cu ocazia asta am invatat sa punem si faianta si sa retusam cate ceva ici si colo.

In timp, inveti sa faci multe pe cont propriu. Nu totul. Dar este o realizare cand iti dai seama ca desi electricianul te-a asigurat ca ti-a facut impamantare, de fapt ea nu exista. Si este o realizare si mai mareata cand afli asta inainte de a se intampla ceva grav. Si mai inveti ceva. Sa te impui. Am inteles ca sunt banii mei, nervii mei, paguba mea atunci cand lucratorii fac ceva gresit si voi pune piciorul in prag. Iar lucratorii vor intelege ca trebuie sa faca ceea ce sunt platiti sa faca. Sau nu. Voi afla cu prima ocazie cand voi mai avea nevoie de mesteri.

Referinte:

Ghid de supravietuire a orasencei la tara. E greu de sapat gradina, dar imposibil de sapat balconul

Ghid de supravietuire a orasencei la tara. Am dat Bucurestiul pe un camp