Smart Woman

Incepem sa ne reprimam prea multe lucruri si sa ne limitam la o existenta goala, seaca, indoielnica. Si nu pentru ca asta ne dorim, ci pentru ca nu avem de ales intr-o societate vesnic guvernata de schimbari, de legi care dau drept de apel doar unora, intr-o economie intr-o vesnica crestere sau descrestere, in care absolut toate se duc de rapa.

Platim credite cu dobanzi absurde si ajungem de la an la an sa ne intrebam care e diferenta intre anii de puscarie - unde in principiu n-ai niciun fel de libertati - si anii in care suntem "vanduti" bancilor. Pentru ca ne-am dorit la un moment dat o casa, care nici aia nu era vreun palat ci un loc in care sa ne regasim si sa incercam sa ne simtim confortabil, pentru ca am vrut o masina - care sa ne faciliteze toate drumurile pe care oricum le facem zi de zi, in interese personale sau de serviciu. Pentru ca am nadajduit ca toate astea nu sunt o iluzii, si pentru ca am crezut ca o societate civilizata, asa cum ne mintim in fiecare zi ca este cea in care traim, ne va permite la un moment dat sa avem cel putin un conform psihic, daca nu si fizic.

Insa vad ca din ce in ce mai mult trebuie sa renuntam la ce ne dorim, la micile bucurii care ne-ar lumina fata intr-o zi, si asta pentru ca suntem subjugati de plata ratelor pentru niste bunuri de a caror inportanta cred ca nici nu mai suntem constienti. Pentru care cred ca nici nu ne mai bucuram, si ajung ca o povara in spatele nostru. Suntem prea tineri uneori cand ne avantam in astfel de greutati si prea batrani atunci cand reusim sa le scoatem la liman. Asta daca in trecerea anilor realizam ca toata povara asta pe care o ducem in spate nu ne omoara.

Mi-e rusine sa recunosc fata de mine, mai intai, ca eu sunt vanduta pentru urmatorii zeci de ani bancilor. Pentru unele bunuri de care nici macar nu ma mai bucur, pe care nici macar nu le mai vad. Decat in poze. Ma intreb azi de ce si mai ales pentru ce? Oare nu mi-ar fi fost mai simplu sa adopt si eu solutia occidentala, aceea in care toata viata sa stau intr-o chirie, dar macar sa am parte din cand in cand de cate o vacanata, fie ca e in tara noastra, sau in nu stiu ce arhipelag, ca imi pot permite cate o nebunie din cand in cand si ca la finele unei zile, atunci cand pun capul pe perna, sa zambesc?!

Am ajuns sa nu mai am nicio multumire, nicio bucurie, nicio refulare. Doar sa multumesc celui de sus ca traiesc. E absurd si anost ceea ce spun si stiu ca am sa-mi atrag furtuni de replici, reactii si remarci, insa ce te faci atunci cand nu gasesti un rost pentru care te zbati? Cand nu intelegi pentru ce tot chinul asta launtric, toata truda si tot efortul? Doar pentru ca am indraznit sa cred ca poate meritam un loc al nostru, doar pentru ca am indraznit sa cred ca orice om normal care traieste si munceste in lumea asta, un om care plateste zeci de dari, impozite, taxe, dobanzi si alte comisioane la stat are dreptul la o viata simpla, ca atunci cand ajunge seara acasa, se tranteste in fotoliu si-si spune in subconstient ca asta e locul pentru care munceste? Nu stiu daca mai avem vreo sansa asa cum au avut parintii nostri sa ne construim o casa, sa avem sansa sa spunem intr-o zi ca atat vreme cat am trait am avut un loc al nostru. Nu ma gandesc nicio secunda la copii, nu pentru ca nu mi-as dori si nici pentru ca sunt un om egoist, ci pentru ca sunt un om realist – voit sau trezit in fiecare zi de durerosul adevar – si pentru ca stiu ca asta ar fi o corvoada. Ca ei nu merita un sacrificiu la care eu i-as supune. Ca ei nu merita chinul pe care eu azi il am in spate.

Asa cum eu am fost privata de toate mizeriile si toate suturile astea atunci cand am fost copil si tot ce-am stiut a fost sa traiesc viata de copil, acelasi lucru mi-ar placea sa-l pot darui si eu azi.

Cu regret trebuie sa recunosc ca nu pot. Ca azi nu pot. Si nu indraznesc sa mai sper ca viitorul va fi unul nesperat de luminos.

Suntem toti victime ale unui sistem, ale unor gandiri, ale unor marginalizari. Oricat de mult am putea, am sti si am vrea, ceva ne tine pe loc.

Ceva ce nici maine nu se va schimba... Si oricata vointa ai avea acumulata in tine, oricat pozitivism ti-ai induce in fiecare zi, pana la urma toate neputintele se reduc la una: aceea de a nu trai asa cum se cuvine. Si ma intreb si ca intreb, din nou, pentru ce?