Smart Woman

Sunt schimbări care nu îţi bat la uşă, nu te sună şi nu te strigă să îşi anunţe sosirea, dar nici nu vin peste noapte, asemenea epifaniilor. Sunt nişte jocuri uriaşe de puzzle pe care nu le poţi defini, a căror imagine completă nu o ştii şi care se construiesc aparent de la sine; simţi pur şi simplu cum se aranjează piesele care vor reproduce imaginea finală, fără nicio greşeală, şi cum ţi se permite să arunci un ochi în culise, din când în când, ca să vezi că jocul merge mai departe. Asta dacă ochii îţi sunt larg deschişi.

Aş fi spus că aşa ceva nu este pentru mine, că se poate întâmpla oricui, mai puţin mie. Ca aproape orice în viaţă. Perfecţionistă convinsă sau ceea ce englezii numesc, foarte inspirat, "control freak".  Micro-management exagerat, din credinţa fermă că nimeni nu putea face ceva mai bine decât mine. Ore prelungite de muncă, ore scăzute de trăit. Relaţie permanentă cu căsuţa poştală, relaţie inexistentă cu oamenii (cei care au rămas) din viaţa mea. Program fix după zilele lungi: televizor, televizor, televizor şi apoi somn. Pentru atât aveam energie. Cât timp am pierdut aşa… mi-e greu să îmi aduc aminte, pentru că nu-l mai pot recupera şi nu face nimănui niciun bine.

N-aş putea spune exact când, ce şi de ce s-a întâmplat; frumuseţea experienţei stă poate tocmai în această imposibilitate de a-i stabili exact coordonatele. Anul trecut a fost o astfel de schimbare pentru mine. A venit încet, a pândit orice spaţiu care semăna cât de cât cu o deschidere, s-a târât pe sub uşile vieţii mele şi, până la urmă, a reuşit să ajungă şi la mine. Puţin slăbită de atâta efort, dar încă foarte hotărâtă şi cu bagajul plin. Mi-a adus, în primul rând, alţi ochi. Şi ce frumos am văzut cu ei! Am văzut că viaţa poate fi şi altfel, că perfecţionistul este mai întâi un om nefericit pentru că îşi doreşte mereu ce nu are, iar dacă, prin absurd, ajunge acolo unde îşi doreşte, nu mai are încotro să meargă. Şi asta e trist.

Mi-a mai adus puterea să îmi depăşesc temerile; pe unele le ştiam, pe altele le-am descoperit şi am avut o serie de experienţe despre care n-aş fi zis niciodată că pot fi ale mele. Şi mi-a mai adus ceva foarte important: deschiderea să ştiu să primesc ce mi se dă. Mi s-au dat oameni frumoşi, absolut superbi, pe care îi ştiam şi nu îi ştiam în acelaşi timp; mi s-au dat ocazii să merg să întâlnesc alţi oameni frumoşi; mi s-au dat locuri pe care le uitasem sau pe care nu le văzusem niciodată… şi mi s-a dat timpul meu cu mine.

Pe de altă parte, nu pot nega faptul că tocmai acest perfecţionism m-a ajutat să ajung acolo unde sunt acum, să trec printr-o serie de experienţe profesionale pe care nu le-aş fi avut dacă nu mi-aş fi dorit mereu mai mult, să am acces la locuri şi întâmplări la care alţii doar visează, să cunosc oameni deosebiţi pe care în alt context cu siguranţă nu i-aş fi întâlnit sau să  învăţ ce ştiu acum, ca profesionist şi, mai ales, ca om. Nicidecum, n-aş putea face asta. N-ar fi corect faţă de mine, faţă de ei, faţă de viaţă şi faţă de cel de sus. Dar (da, există  un dar), e bine de ştiut când ar fi bine să te opreşti. Nu pentru că nu ai reuşit să faci ceva sau pentru că "trebuie" să ajungi undeva până la un anumit moment sau pentru că ai reuşit tot ce ţi-ai propus, ci pentru că viaţa trebuie primită şi savurată.

N-am fost niciodată adepta sloganurilor de genul "carpe diem", în principal pentru că mi se păreau clişee, un trend, un automatism repetat la nesfârşit de oricine şi oricând, pierzându-şi undeva pe drum înţelesul – nu cel raţional, ci acel înţeles pe care îl simţi în stomac. Dar anul trecut am început să mă schimb. Mi-am dat seama singură că sunt două cuvinte care nu au fost puse unul lângă celălalt degeaba. Ar fi frumos să putem cunoaşte viitorul, să ştim care este planul pentru noi, de unde am plecat şi unde vom ajunge. Totul ar fi, dintr-o dată, foarte uşor. Pe de altă parte, n-ar mai rămâne bucuria surprizei, a descoperirii următorului lucru frumos pe care ni-l rezervă viaţa. Şi acum văd că nu ştim decât ceea ce este acum şi ar fi bine să ne bucurăm de asta cu intensitatea cu care un copil primeşte jucăria mult râvnită.

Asta mi s-a întâmplat mie – şi n-aş fi crezut. Şi oamenii se schimbă, nu-i aşa?

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.