Smart Woman

Nu exista un moment mai bun in viata mea in care sa citesc cartea asta. Nu-mi doresc nimic mai mult decat ce-si doreste ea. Si cum e mai putin de o luna pana voi imbraca rochia alba, am nevoie de tot ajutorul pe care il pot gasi.

Sa-ti explic.

Liz, traumatizata de casnicia si divortul prin care a trecut, nu mai voia sa auda de casatorie. Eu, traumatizata de casnicia si divortul parintilor mei, si in general, a celor din jurul meu, intotdeauna am avut un ghimpe in directia asta. Ea, este constransa sa se marite, pentru ca e singura sansa de a locui impreuna cu iubitul ei brazilian, in Statele Unite. Eu, imi doresc sa o fac din motive mai putin tehnice sau tragice.

Insa e ca si cum motivele frumoase pentru care vreau sa ma marit si parerea mea naspa despre casatorie, coexista in mine, la fel de puternice, si fara vreo sansa reala de a se influenta reciproc. Asa ca, multitudinea de motive personale, culturale, femeiesti, mai mult sau mai putin frumoase, mai mult sau mai putin corecte, nu reusesc sa ma scape de aversiunea fata de casatorie. La fel cum aversiunea fata de casatorie nu ma va determina sa nu fac pasul asta.

Dar chiar mi-as dori sa spun Da cu inima deschisa si incredere absoluta. Cred ca femeile care fac asta traiesc ceva minunat, pe care eu nu l-as trai. Si desi asta nu garanteaza reusita unei casnicii, cred ca sentimentul asta impreuna cu un grad de constientizare, maresc considerabil sansele.

Stiu ca e a long shot, sa izbutesc ca pana in iulie sa trec de partea inflacarata, dar din ce in ce mai micuta, a sustinatorilor casniciei.

Dar mai stiu ca aceasta parere proasta despre institutia casatoriei nu este adevarul, ci o chestie subiectiva formata in urma unor observatii si trairi la fel de subiective. Asa ca, o sansa exista. Si cartea asta imi ofera sprijin serios.

Nu stiu exact de ce, dar am considerat ca de-a lungul istoriei, casatoria a fost mereu o varianta a ceea ce este astazi. Bineinteles, cu mici variatiuni, insa pe tema. Nu stiu de ce am crezut asta. Probabil asa suntem noi, oamenii. Cand nu ne documentam pe un subiect, ne formam pareri superficiale si negandite (de obicei absorbim ce ne spune societatea) si credem ca asa stau lucrurile. Si cum este fizic imposibil sa ne documentam temeinic pe foarte multe lucruri, despre majoritatea avem pareri superficiale, dar care, cumva, pentru noi inseamna adevarul.

Asa e pentru mine faza cu casatoria. Credeam ca o casatorie inseamna "ever after", ca "sfanta taina a casatoriei" e o traditie sacra, mereu profund sustinuta de biserica. Ca e un soi de pacat sa divortezi, ca mereu a fost un soi de ceremonie si un soi de rochie alba si restul lucrurilor pe care probabil la crezi si tu. De aceea, sa aflu ca nu e asa a fost revelator pentru mine.

Sa-ti povestesc.

Initial, casatoria era mai mult un contract, prin care te aliai, produceai neamuri, care te puteau apara si urmasi care sa creasca tribul. Pe atunci, toata ideea era sa-si dea in cap, unul celuilalt. Si pentru asta aveai nevoie de un trib mare.

Apoi, a venit Iisus, care vorbeste despre iubire. Ai crede ca primii crestini erau sustinatori inflacarati ai institutiei casatoriei. Ei bine, nu. Primii crestini spuneau "Renuntati la casatorie si imitati-i pe ingeri". Sfantul Pavel spunea "bine este pentru om sa nu se atinga de femeie" (da, noi nu suntem oameni, suntem femei :) ). Iar celor divortati, "Te-ai dezlegat de femeie? Nu cauta femeie". Asta era un aspect foarte important al crestinismului. Casatoria era vazuta ca o afacere lumeasca destul de respingatoare, care are de-a face cu sexul si femeile si darile si proprietatile si absolut nimic, cu preocuparile inalte legate de divinitate.

Bineinteles ca asta nu a insemnat ca oamenii au incetat sa se mai casatoreasca. Ceremoniile erau adesea niste chestii improvizate, care durau cateva minute, organizate la om acasa. Fara biserica, sfat, rochii, flori, invitati, mese intinse. Apoi se inscriau in registrele satului/orasului drept "casatoriti". Uneori esuau si cereau divortul, care le era acordat extrem de simplu. Adesea, se recasatoreau la fel de usor si fara fast.

Pentru oamenii simpli, lucrurile erau simple. Insa marile familii bogate isi consolidau asa averile. Regatele creau sau distrugeau aliante prin casatorie. Si Biserica nu avea nimic de spus, deoarece pe-atunci nu exista "sfanta taina a casatoriei".

Povestea asta cu lejeritatea a durat mai mult de 1000 de ani.

In 1215, Biserica a preluat definitiv controlul asupra casatoriei. Inainte de 1215, juramantul a doi oameni adulti, liber consimtit, era in ochii legii unul legal. Insa acum, Biserica il considera inacceptabil. Noua dogma spune clar: "Interzicem in mod absolut casatoriile clandestine" (traducand, orice casatorie ce are loc fara acordul nostru). Orice print sau aristocrat care ar fi indraznit sa se casatoreasca fara acordul bisericii, era excomunicat. Si ca lucrurile sa fie si mai clare, divortul a devenit interzis indiferent de circumstante (cu exceptia anularilor aprobate de Biserica - folosite adesea ca instrument cu care se construiau sau se distrugeau imperii).

Casatoria, candva o institutie a oamenilor, devenise o afacere religioasa, monitorizata de preoti celibatari. Noile interdictii ale bisericii au transformat casatoria intr-o sentinta pe viata - asa cum nu mai fusese nicioadata pana atunci.

Din toata afacerea asta, femeile au iesit nitel mai sifonate. Societatea le permitea barbatilor sa caute iubire si sex in afara casatoriei, insa femeilor nu. Cel mai tare m-a distrat faptul ca, la un moment dat, curtile judecatoresti au inceput sa sustina cu inversunare notiunea juridica de coverture. Asta insemna ca identitatea civila a femeii se sterge complet in momentul in care se casatoreste. Nu mai are vreun drept al ei si nu poate detine proprietati pe numele ei. Chiar si in secolul XIX, judecatorul britanic Lord William Blackstone scria ca "fiinta insasi a femeii se suspenda in timpul casniciei"!!! WTF?! :)

Un sot nu putea sa-si imparta bunurile cu sotia nici macar daca bunurile au fost candva in proprietatea de drept a ei. Barbatul nu-i poate acorda nimic sotiei, deoarece asta ar presupune existenta ei separata de el. Iar asta e, evident, imposibil.

Nu pot si nu vreau sa-mi imaginez ce insemna sa fii femeie atunci. Pur si simplu e un exercitiu de imaginatie pe care nu vreau sa-l fac.

Toata chestia a durat pana recent. Doar in 1918 femeile au inceput sa aiba drept de vot. Numai in 1975, in SUA, femeilor casatorite li s-a permis legal sa ia imprumuri sau sa-si deschida un cont fara aprobarea sotului. Statul New York a invalidat abia in 1985 "exceptia violului marital", care insemna de fapt ca sotul ii putea impune sotiei orice act sexual, indiferent cat de violent sau constrangator ar fi fost, din moment de corpul ei ii apartinea lui.

Ufff! Complicata istorie. Nici nu ma mir ca am parerea asta ciudata despre subiect.

Cumva, am reusit sa iesim de sub absoluta influenta a Bisericii. Lucrurile sunt mai libere si mai maleabile acum. Insa imi e destul de clar ca mostenirea acelor vremuri e prezenta intr-o oarecare masura in noi si in societatea noastra. Si ceea ce aduce, nu face o diferenta in bine.

A, si sa inchei intr-o nota mai draguta. Rochia de mireasa pe care o stim noi nu are o traditie prea lunga. In sec. XIX, Regina Victoria a intrat in biserica intr-o rochie alba, voluminoasa, care nu s-a mai demodat de-atunci.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.