Acasa | Articolul tau | Peronul din Bitterfeld

Peronul din Bitterfeld

 SHARE  

Adaugat in 10 decembrie 2012

Peronul din Bitterfeld

În așteptarea trenului. Foto: Photoxpress

Sunt acasă, în holul de la intrare, îmi strâng copiii în brațe, iar Nelu ne cuprinde pe toți trei. Mă străduiesc din răsputeri să nu plâng.

Nu vreau să îi întristez mai mult decât fuseseră în ultimul timp. Trebuie să plec către aeroport și parcă nu mă pot desprinde de ei.

Plec singură deși în adâncul sufletului aș fi vrut ca Nelu să fie lângă mine. Am mai fost și altădată singură, în alte călătorii, dar acum de abia mă pot ține pe picioare din cauza durerilor și sunt conștientă că situația se poate înrăutăți oricând. În același timp, știu că dacă ar merge cu mine, mama ar rămâne singură cu copiii și i-ar fi greu pentru că și ea este destul de bolnavă.

Cu o săptămână în urmă aflasem că mama avea tumoare cerebrală, iar eu, după luni întregi de alergări disperate pe la spitale, fusesem diagnosticată cu o boală rar întâlnită în România. Singura şansă de vindecare de care mă mai agățam venise de la un doctor din Dessau, Germania, pe care îl descoperisem după multe căutări pe Internet.

Cu ajutorul colegelor de birou, toată călătoria a fost pusă la punct într-o săptămână: legătura dintre cele două zboruri, trenul, traseul la hotel și apoi la spital, unde doctorul mă aștepta.

L-am asigurat pe Nelu că mă voi descurca singură si că mai multă nevoie de el aveau copiii. Știa că mă durea corpul foarte tare, că nu prea puteam să mă mai dezbrac și nu înţelegea cum o să-mi pot căra bagajele pentru că la cel mai mic efort, venele se inflamau și făceam tromboze. Boala evoluase și nici nu mai vedeam bine.

Aveam o geantă plină cu analize, o alta cu medicamente pe care trebuia să le iau pe timpul călătoriei și încă una cu haine pentru cală. De obicei, când plec în concediu, îmi iau toată casa cu mine însă acum eram conștientă că bagajele trebuie să fie cât mai ușoare. Nelu m-a sfătuit să nu mai încarc bagajul de mână cu umbrela, ţinând cont că o să fiu în aeroport şi nu o să am nevoie. M-am străduit să mai scot din lucruri, dar până la urmă am ajuns la aeroport tot cu limita maximă de 23 kg acceptabilă la bagajul de la cală.

                                                                     ***

Mă îndrept către punctul de verificare pasapoarte, ne îmbrățișăm din nou și simt profund acel nod din gât care devine din ce în ce mai dureros. Mă forțez să nu plâng şi totuşi o lacrimă parcă vrea să mă desconspire. Nelu îmi spune: “Am încredere în tine. O să te descurci. Ai trecut prin atâtea, o să fie bine, o să vezi”. Simt cum îmi ard obrajii și trec de control uitându-mă încontinuu la el. Vreau să-i păstrez imaginea în minte.

De fapt, îmi este frică că nu o să-i mai văd niciodată, nici pe el, nici pe copii. Îmi răsună în minte cuvintele doctorilor: “Nu avem ce să facem. Ne depășeşte competențele. Dar trebuie să știi că boala evoluează din rău în mai rău”.

Tot timpul am crescut cu credința că dacă Dumnezeu m-a salvat când aveam 3 ani, am un rol bine stabilit și mă va salva și acum. Mama s-a mirat foarte tare când i-am spus într-o zi că îmi apare mereu în minte o cameră de spital, întuneric, trei paturi, iar eu sunt pe patul din mijloc și privesc către gemulețul încadrat în ușa după care se zăreste lumina.

Mi-a spus că este exact camera de spital în care eram internată la 3 ani după ce boala (o formă de leucemie și alte 4 afecțiuni în același timp) recidivase, iar doctorii le spuneau părinților mei că vor face tot ce pot pentru a mă salva, dar zile nu-mi pot da. Cu câțiva ani în urmă, un doctor mi-a explicat imaginea stranie care îmi tot apărea în minte: lucrurile care te marchează rămân acolo undeva.

Ajung în sala de așteptare, mă așez pe scaun și încep să mă gândesc la copii, la familie, la ce mi-a spus Nelu. La un moment dat, un bătrânel se aşează pe scaunul de lângă mine. Îmi zâmbește, se foiește în toate părțile vreo câteva minute și apoi mă întreabă dacă îi permit să-mi arate ceva. Scoate din geantă un pliant, o carte de vizită și mă întreabă:

- Vă mai întoarceți?
- Ce vreți să spuneți?! îl întreb un pic revoltată pentru că gândurile mă poartă în cu totul altă direcție față de sensul întrebării lui.

Nu știa de fapt dacă locuiesc în România și avea un aparat, care, chipurile, te salva de multe boli incurabile. Nu înțelegeam de ce m-a ales tocmai pe mine, dar nici nu voiam să dezvolt subiectul și să afle că eram chiar persoana potrivită.

Îl las să vorbească, bag pliantul și cartea de vizită în geantă și aștept să aud chemarea la poarta de îmbarcare. Am escală la Amsterdam, după care trebuia să iau următorul zbor către Berlin. Când deja nu mai suport să aud detalii despre cercetările pe care le face pentru a vedea care sunt cauzele acestor boli, aud: “Ne pare rău, din cauza unei avarii la ușa din față a avionului, nu vom putea pleca decât în momentul în care vom primi aprobare de la Amsterdam. În acest moment se fac poze la avaria respectivă și se trimit la Amsterdam pentru a fi analizată situația.”

Călătorii încearcă să afle mai multe detalii despre zbor. Eu nu mă gândesc decât la călătoria mea care fusese atât de bine stabilită. Dragele mele colege m-au ajutat ca niște furnicuțe pentru a le rezolva pe toate si să pot ajunge la spital în perioada programată. Acum scumpa lor “surdă” (porecla mea de care aş vrea să scap: „Surda Biroului”) era deja în întârziere.

                                                                     ***

Aştept de o oră și jumătate aprobarea de la Amsterdam. Într-un final vocea din difuzor ne spune să ne pregătim pentru îmbarcare.

În avion aflu de la însoțitorii de zbor că unii pasageri trebuie să se îndrepte cât mai repede către următoarele legături pentru a nu le pierde, dar că vom beneficia de asistență la aterizare. Profit de timpul petrecut în avion ca să înghit medicamentele care îmi umplu căuşul palmei în fiecare zi.

După aproape două ore de zbor, asistența promisă constă în: “Fugiți repede pentru a prinde următorul zbor”. Cum aeroportul din Amsterdam are o sumedenie de paliere la care vezi unde încep, dar nu și unde se termină, alerg trăgând după mine gențile, fără să mă mai gândesc la durere. La ușa de îmbarcare nu este nimeni. “L-am pierdut!”, îmi spun.

Mă îndrept către un birou din cadrul aeroportului, le spun povestea, aștept să verifice și aflu într-un final: “Avionul nu a plecat încă. Toată lumea este deja în avion. Trebuie să coborâti singură scările și acolo veți fi așteptată”. Îi mulțumesc şi fug repede către poartă. Cineva mă legitimează și apoi îmi spune că nu au avut timp să-mi transfere bagajul dintr-un avion în altul și că acesta va sosi în Berlin cu următorul zbor.

Dintr-o dată simt cum corpul mi se îngreunează și mai tare. Mă așez pe scaun fără să mai scot o vorbă. Toate fețele sunt îndreptate către mine, în mod sigur bălăcărindu-mă poate pentru că din cauza mea avionul întarzie decolarea. Îmi iau din nou hap-urile, care sunt cele mai importante în tratamentul meu şi care îmi dau o stare de rău și greață.

Refuz să mă mai gandesc la trecut sau viitor și studiez pasagerii care sunt în vizorul meu.

                                                                     ***

Ajung în Berlin în jurul orei 19, cu trei ore jumate înaintea bagajului meu. Mă simt epuizată, slăbită și sedată, pentru că ăsta este efectul pastilelor. Muşchii mi-au înțepenit și vederea este din ce în ce mai slabă. Durerile nu mă părăsesc, de parcă avem un contract de neîncălcat, asa că mă așez pentru puțin timp pe scaun. Îmi vine să plâng, dar trebuie să mă gândesc la ce am de făcut.

Mă interesez de orarul autobuzelor către gară și aflu de la informații că ultimul tren către Dessau este la miezul nopții. Am o șansă să ajung la timp dacă îmi recuperez bagajul și alerg repede către mașină. Întreb şi de un taxi până în Dessau, pentru a avea o variantă de backup, dar costă 300 de euro. Este mult prea mult.

Exact când începe să plouă torențial, e timpul să să caut clădirea cu bagaje. Durerea se transformă în amorțeală și nu prea îmi mai simt picioarele. Mă gândesc la umbrela pe care am pus-o inițial în geanta cu analize și apoi am mutat-o în bagajul de la cală. Ce mult aș fi avut nevoie de ea acum.

Îi spun reprezentantului din aeroport că destinația finală nu e Berlin, ci un spital din Dessau. Toți oamenii care așteaptă, aud situația și parcă nu se mai gândesc la bagajele lor; insistă să-mi primesc geamantanul cât mai repede. Simt că înțeleg situația în care mă aflu şi empatizează. Le mulțumesc tuturor și alerg spre autobuzul care mă va duce la gară.

                                                                     ***

Cer un bilet către Dessau pentru trenul de la ora 24 și aflu că nu există. Următorul tren vine la ora 5 dimineața. Trebuie să fiu la spital la ora 7. Nu are rost să caut un hotel, aș da banii degeaba pe o noapte. Nu am de ales decât să aștept acolo.

Urc cu bagajele pe scara rulantă, mă îndrept către automatul de bilete și îmi vine ideea: “Trebuie să întreb care e următoarul tren care merge cât mai aproape de Dessau”. Cobor, iar de la informații mi se spune: “Nu vă supărați, dar următorul tren care merge prin apropiere de Dessau oprește într-o localitate mică, Bitterfeld, care are un peron mic. Mai bine așteptați până la 5 dimineața aici, decât să așteptați pe peronul acela”.

Nu îl ascult, îi spun că eu așa vreau să fac, o să mă duc până în Bitterfeld și de acolo voi lua un taxi, gândindu-mă că drumul va fi mai scurt și nu mă va costa mult. Se uită la mine fără să încerce să mă convingă, și îmi mai spune doar atât: “Este o localitate mică, nu veți găsi taxiuri”.

Una din scările rulante se oprește exact în fața mea, probabil era ora când încetau să funcţioneze. Am geanta cu medicamente și alte lucruri în mâna stângă, cea cu analize pe umărul drept și o târăsc cu mâna dreaptă pe cea de la cală. Le car cu greu pe scări, ajung la automat, îmi iau bilet și când mă uit pe el, totul e în germană. Nu știu la care etaj sau pe ce peron să mă duc, dar nici nu mai am putere să cobor până la biroul de informaţii și să urc iar scările.

Opresc un băiat care îmi apare în cale, îl întreb în engleză la ce nivel și peron trebuie să merg și mă direcționează. Pentru că din fire verific lucrurile de mai multe ori, înainte să urc întreb un alt băiat şi aflu că trenul duce către Polonia. Zăresc un controlor de tren, îi dau biletul și îmi arată linia corectă.

Pe peron sunt doar doi oameni ai străzii. Vreau să mă reasigur și mă gândesc pe care să-l întreb mai întâi. Aleg femeia, dar nu știe o buchie engleză. Bărbatul are o sticlă în mână din care soarbe de parcă ar fi în deșert. Îl întreb dacă știe engleza și îmi spune: “Da și pot să fac ce vrei tu pentru tine”. Nu îl bag în seamă, vreau să ştiu cum pot să recunosc vagoanele de clasa a 2-a. Mi le arată până la urmă pe cele verzi.

Mă așez în sfârşit pe scaun. Mă doare cumplit, îmi este frig, dar nu mai am putere să deschid bagajul să îmi iau vreo haină. Cu doar câteva ore în urmă nici nu bănuiam că o să trec prin toate astea. În aceeași zi eram în casa mea, cu soțul, cu băiatul și fata mea, cu părinții, cu florile, cărțile și toate lucrurile mele dragi, iar peste câteva ore mă aflam pe peronul unei gări, seara, împreună cu doi "camarazi" de drum, un bețiv și o prostituată, tremurând de frig și cu durerea care îmi apasă tot corpul.

Nimeni nu știe unde sunt iar telefonul nu are acoperire. Pufnesc în plâns, iar dintr-o dată Dumnezeu parcă îmi spune: "Ai uitat că sunt cu tine? Nu esti singură!". Scot din geantă o biblie micuță, pe care o port cu sfințenie peste tot. Rândurile mi se perindă prin fața ochilor fără să înțeleg nimic, până când 2 cuvinte devin mai clare: "Nu plânge!". Am înțeles. Închid biblia şi îmi şterg lacrimile.

                                                                     ***

Urc într-unul din vagoanele de clasa a 2-a. Aleg separeul în care mai e un băiat, în speranța că voi face conversație și voi putea afla mai multe despre locul în care mă îndreptam. Băiatul nu este așa de dispus ca mine să discute pentru că nu știe engleză, iar eu nu înțeleg deloc germană. Îmi spun în gând: “Nu ştiu dacă el se va apuca vreodată de engleză, dar eu sigur mă voi apuca de învățat germana când mă voi întoarce în țară”.

După vreo oră, aud în sfârșit numele staţiei Bitterfeld. Un peron mic, întunecat și gol se conturează. Simt cum inima mi se strânge, dar în acelați timp mă încurajez și îmi spun: „dacă nu voi găsi un taxi, voi sta aici până dimineața, măcar am încercat!”

La coborâre, bețivul se oferă să deschidă el ușa vagonului și mă întreabă de trei ori dacă sunt sigură că aici vreau să cobor. Peronul are un pasaj care face trecerea în sat. În liniștea aceea asurzitoare doar rolele de la geantă și pașii mei se auzeau pe treptele ce duceau în pasaj. Afară, câteva luminițe slabe conturau o străduță. Înaintez cu o mică speranță învăluită într-o mare îndoială că voi găsi totuși un taxi.

De departe văd o mașină parcată într-un scuar și încep să grăbesc mersul pașilor pentru că dintr-o dată acea mică speranță învăluia îndoiala. Zăresc culoarea mașinii, este acel gălbui-bej al taxiurilor din Berlin. Ajung la mașină și într-adevăr este un taxi! În mașină un bărbat gen Goliat, chel, cu o față de rusnac, dormea cu picioarele pe parbriz.

Bat ușor în geam ca să nu-l sperii, se trezește uitându-se uimit la mine ca la o nalucă și deschide portiera. Îl întreb în engleză dacă mă poate duce în Dessau. Vorbeam, dar el nu înțelegea nimic. Nici măcar “Dessau” pentru că, am aflat după ce i-am scris numele orașului pe hârtie, că nemții îl pronunță altfel.

Îi explic prin semne că vreau să știu cât mă costă drumul și îmi scrie pe hârtie. Nu-mi vine să cred că am reușit, dar totuși mai este un lucru de care mă tem. Nimeni nu știe unde sunt, strada e pustie, a văzut că sunt straină și mă poate duce oriunde. Pot să îi sun pe ai mei în țară, dar nu aș face decât să-i îngrijorez.

Mă duc în fața mașinii, scot telefonul, îl butonez că să se aprindă lumina la ecran și să creadă că sun pe cineva și încep să vorbesc, repetând de mai multe ori numărul de la mașina lui. Se uită nedumerit la mine și când termin așa zisa conversație, îi spun, tot în engleză, că l-am sunat pe soțul meu care este la hotel în Dessau ca să îi zic numărul mașinii cu care voi veni.

Era singurul cuvânt în engleză de până atunci, pe care îl înțelesese: HOTEL. Sunt convinsă că acum știa că cineva știe de mine, dar și de el, pentru că îşi auzise numărul de înmatriculare.

Nu văd decât conturul străzii ce se ivește mereu, fără ca măcar o mașină să treacă pe lângă noi. Stau pe bancheta din spate, pe mijloc, ca să pot vedea toată strada, urmărind cu o oarece încordare măcar un indicator. La 10 km înainte de Dessau vad primul semn și mă liniştesc.

Peste câteva minute bat în ușa încuiată a hotelului și după un moment îmi deschide cineva. Fac duş, îi dau mesaj soțului că sunt bine, pun ceasul să sune la 6 și mă întind.

După o oră în care nici nu ştiu dacă am adormit, m-am ridicat să plec spre spital.

                                                                     ***

Mă așez pe un loc de unde să am tot timpul în vizor schema stațiilor și îmi dau seama că mai am doar două și ajung la spital. Între timp gândurile mă fură şi mă trezesc că tramvaiul oprește, dar nu știu dacă în staţia corectă. Cobor totuși și rămân pe peron, fără să ştiu încotro să o iau. În față câmp, în spate case și o mică pădurice. Dinspre case văd că vine un bătrânel pe bicicletă. Nu ştie engleză dar am în geantă o hârtie printată de pe net cu adresa de la spital.

I-o dau bătrânelului, iar el îmi arată cărarea care duce prin pădure. Pornesc într-acolo şi după câteva minute aud zgomotul bicicletei. Bătrânul s-a răzgândit și mă conduce până la spital. Ieșim din pădurice și intrăm pe o poartă mică. De-o parte și de alta numai clădiri micuțe și cochete, care aparțin fiecare câte unei specializări medicale. Nu seamănă cu spitalul mare pe care l-am văzut pe Internet. Nimerisem iniţial în spatele clădirii care era într-adevăr mare, mult mai mare față de cum arăta în poze.

Îi mulțumesc bătrânelului pentru amabilitate, mai privesc încă o dată clădirea impunătoare, respir adânc și intru. Parterul părea al unui hotel de lux, cu flori exotice până în tavan, un mic restaurant şi separeuri cu canapele lungi. La recepție mi se zâmbește și aflu că mă așteptau. Nu sunt obişnuită cu atâta politețe.

                                                                     ***

Urăsc spitalele încă de mică aşa că am refuzat să fiu internată și am stat la hotel. Fetița mea îmi scria tot timpul mesaje și îmi spunea că mă iubește, că îi este dor de mine și că dacă nu vin mai repede acasă, o să vină ea după mine. În fiecare dimineață luam tramvaiul și mă duceam la spital pentru investigații și tratament. La prima întâlnire, doctorul mi-a spus că, dacă nu voi putea avea încredere în el, sa am în Dumnezeu și totul va fi bine.

După primele investigații, eram pe holul spitalului şi doctorul s-a oprit în dreptul meu. Avea rezultatele analizelor. M-a luat de mână și m-a întrebat cum mă simt. I-am răspuns pe un ton mai slab: “Bine!” Nu era adevărul, dar nu voiam să mă plâng încontinuu la el că durerile de corp, ochii şi venele mă terminau. Nu m-a crezut: „Nu mă minții! Am primele tale rezultate la analize. Te doare. Nu e nevoie să mi-o spui. Știu. Se vede în rezultate”.

Mi-a spus că nu este Dumnezeu, dar împreună cu ceilalți medici din echipă o să facă tot ce vor putea pentru mine. Ochii lui măslinii transmiteau siguranță și căldură în același timp. Era primul medic care îmi dăduse speranță și putere să merg mai departe.

Am plecat din Dessau cu schema de tratament pe care trebuia să o continui în România, cu medicamente în plus și cu gândul la toate acele zile petrecute acolo. În aeroportul din Berlin, m-au oprit la punctul de securitate pentru că aveam prea multe medicamente.

O negresă voluptoasă m-a întrebat, răsturnându-mi geanta, ce vreau să fac cu atâtea medicamente. Se uita când la mine cu un ranjet bănuitor și ochi sfidători, când la toate lucrurile - deodorant, ochelari de soare, ruj pe care le analiza rând pe rând de parcă ar fi vrut să găsească un praf de medicamente și pe ele.

Îmi aminteam fiecare episod în care, în diverse situații, cineva îmi ieșea în cale să mă ajute. Parcă aveam un înger trimis de Dumnezeu, care mă păzea tot timpul. De la bătrânel, la băiatul care coborâse special cu mine din tramvai ca să-mi arate de unde îmi pot cumpăra un abonament și s-a oferit să mă conducă la un chioşc de unde să-mi pot lua fructe, până la băiatul de la magazin care îmi recomanda alimentele cele mai bune. 

                                                                     ***

Sunt în al doilea avion care întârzie să mai plece pentru că o bătrânică care a nimerit pe locurile de lângă ieșirile de urgență, nu știe engleză şi nu vrea să se mute de acolo (trebuie să înțelegi instrucțiunile căpitanului de zbor în caz de avarie).

Aveam un loc în spatele avionului, iar în ultimul moment m-au mutat lângă una din ieșirile de urgență. Începuseră să-mi încolțească în cap tot felul de idei. Cum toată călătoria mea avusese o poveste, mă gândeam că această schimbare de ultim moment o fi o continuare a ei. Niciodată nu am fost atentă în avion la instrucțiunile însoțitorilor de zbor, dar acum, stând pe scaun, căutam cu privirea toate indicaţiile și încercam să le rețin și să le repet în minte.

După multe huiduieli ale pasagerilor, bătrânica se mută pe un alt scaun, dar nu înainte de a face o remarcă: “Eu nu știu engleză. Dar pe ăștia doi (se referea la mine și la băiatul de langă mine), la cât de slăbănogi sunt, vă bazați pe ei că vor reuși să deschidă ușa?”.

Când am ajuns în București eram sigură că nimic nu mi se mai poate întâmpla și toată povestea, va lua sfârșit odată cu călătoria.

Îmi iau bagajele și mă îndrept către ieșire, îl zăresc deja pe Nelu și încă mai am puterea să rețin avalanşa de lacrimi care dă să izbucnească. Ajung în sfârșit în brațele lui, dar nu înainte de a mă opri un polițist să mă legitimeze și chestioneze de unde vin, pentru că am calcat la ieșire pe un pătrat de gresie pe care parcă scria „Bunuri de declarat”.

Nelu, fiind la curent de acum cu povestea călătoriei, mă întreabă : “Și acum de ce te-au mai oprit?” Nu mă mai interesa, ajunsesem acasă, eram din nou cu el și urma să-mi văd copilașii de care îmi era atâta dor.

                                                                     ***

Ne îmbrațișăm, ne pupăm și plângem împreună în holul de la intrare. Am plecat cu teama că voi fi singură mai ales în acele momente în care durererea fizică, slăbiciunea corpului şi incertititudinea îmi tăiau toate puterile, dar am revenit cu speranța și siguranța că voi fi bine.

Încă nu înţeleg toată alergarea din timpul călătoriei. Nu știu cum voi fi în continuare și nici cum va evolua boala, dar sunt liniștită pentru că nu sunt singură! Am simțit asta în momentul de pe peronul gării și pe tot parcursul călătoriei. Nu mai alerg disperată dupa medici, pentru că am unul care e mai puternic decât toți.

                                                                     ***

După ce m-am întors, m-am apucat să învăț limba germană. Am promis când eram în tren și mă țin de cuvânt!

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: Ionela Păunică
 


 SHARE :  Trimite pe mail
trenboalatratamentgermania CITESTE MAI MULTE DESPRE

8600 citiri

17 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.