Smart Woman

În mijlocul ei, nasturi sidefii, roşii, albastri, de diverse mărimi şi forme, fâşii de dantelă, paiete, bentiţe stil anii '20 acopereau câteva măsuţe de lemn. Pentru un moment am atins uşor cu degetele catifeaua albă şi i-am simţit textura fină, mătăsoasă. Zâmbeam şi mă gândeam la modele de rochii, ca atunci la ţară cu verişoară-mea când am intrat în casa croitoresei.

Pe jos, în hol, erau dezordonate bucăţi de materiale cu buline, în culori tari, fâşii de voal şi îmi venea să le ating pe toate, să le îmbin în modele de haine. După ce am cercetat meticulos toată încăperea, am ieşit din mercerie şi am închis uşa grea de fier. „Trebuie să mai venim, e aşa de frumoooos”, i-am spus Simonei, care m-a aprobat din cap.

De fapt, nu am cumpărat nimic din locul ăla, pentru că am venit doar să le privesc. După ce am terminat facultatea de Comunicare si Relaţii Publice ştiam că am o decizie finală de luat, că trebuie să îmi aleg masterul, jobul, şi să fac toţi ceilalţi paşi responsabili pe care îi fac oamenii după ce îşi termină studiile.

Confuză, într-o seară, am pus pe foaie toate pasiunile şi talentele mele şi m-am decis să le acord două, trei săptămâni fiecăreia, timp pentru a mă decide. Scrisesem pe o foaie: psihologie, cercetare, citit/scris, atenţie la detalii, croitorie, lucrul cu oamenii. Când am ajuns la pasiunea pentru croitorie, am devenit euforică.

Îmi amintesc faptul că mama mi-a povestit demult cum la tăierea moţului am ales de pe tava cu obiecte care-ţi vor predestina viitorul: o foarfecă şi un pix. Pe de altă parte, nu aş şti să precizez cu exactitate momentul, dar probabil că uimirea şi încântarea pentru croitorie au apărut când am văzut, pentru prima oară, în paginile lucioase ale revistelor, ţinute cu modele năstruşnice şi geometrii textile pentru care trebuia să îţi provoci imaginaţia.

Ulterior, pe măsură ce am mai crescut, am văzut în haine posibilitatea de a fi originală, lucru pe care mi l-am dorit dintotdeauna.

Cu imaginea asta în minte am început să citesc interviuri cu designeri, reviste şi să mă uit la filme despre modă, mi-am cumpărat un caiet special în care mi-am notat denumiri de materiale şi scurta lor istorie. Pe măsură ce citeam, mă depărtam tot mai mult de imaginea romantică a poveştii mele despre haine.

Îmi amintesc dulapul de lemn negru, lucios, al bunicii şi sticluţa de parfum mov, pe ultima etajeră. Dulapul era, parcă, un obiect sacru al casei lor, în care fiecare haină era apretată şi împachetată la dungă. Din acelaşi dulap magic, bunica scotea din când în când câte un material pentru rochii şi costume de bal, petrecere sau revelion.

Când a sosit momentul ca mama să meargă la un revelion cu colegii de muncă ai tatei, la un restaurant pretenţios, bunica i-a dăruit o catifea neagră cu fir auriu din care şi-a croit o rochie cu spatele gol şi un colier textil simplu. Niciodată mama nu mi s-a părut mai tânără şi mai strălucitoare. Tentativele de împrospătare a garderobei m-au inclus şi pe mine copil.

Pentru că cel mai adesea bunicii mă luau cu ei la biserică duminica, bunica a avut grijă să îmi cumpere mohair din care avea să îmi facă, la croitorie, rochiţe elegante de sărbătoare. Mai târziu, am primit de la ea un pulover alb, de lână, cu nasturi-bijuterie, nişte perle încojurate de pietre strălucitoare, mici.

Poate din momentul acela au început să îmi placă hainele vechi, hainele care nu au nimic din ostentativitatea celor de acum, care scot în evidenţă eleganţa corpului: gâtul, încheieturile, bustul. Hainele pe care bunica le făcea la croitorie şi cu care automat ajungeai să ai o legătură intimă: presupuneau o întreagă călătorie de alegere a materialului, a modelului, a nasturilor.

Bunica, cu un anume respect pentru haine, pe care nu l-am moştenit, nu le arunca niciodată pe canapea, ci le oferea atenţie şi migală, le purta cu demnitate şi bucurie.

Nici îndemânarea degetelor ei mici nu am moştenit-o. Mi-am dat seama de când mama mi-a spus că desenez prost şi de când coseam strâmb la orele de lucru manual, că mâinile mele blegi şi tremurătoare nu o să mă ajute, că e inutil să lupt cu o neputinţă pe care nu o pot învinge. Aşa că am alungat gândul de a mă împrieteni cu vreo maşină de cusut. Nu am mai încercat să cos, ultima dată încercasem într-un ONG, când a trebuit să facem nişte păpuşi handmade pentru un proiect, iar eu am renunţat, pentru că stricam materialele şi munca celorlaţi colegi.

Euforia mea s-a topit mai degrabă în a înţelege moda şi în a acumula informaţii, nu în a-mi exersa abilităţile de croitoreasă. N-ar fi contat nici frivolitatea industriei, nici aura roz-bombon de care e înconjurat însuşi pretenţiosul cuvânt modă, dacă aş fi avut puţină îndemânare.

Frustrată însă de experienţele mele cu croitoresele, care, de cele multe ori se comportau ca funcţionarii publici, plictisiţi şi sictiriţi, m-am gândit că, atunci când o să am suficienţi bani, o să dau un refresh conceptului şi o să am propria mea croitorio-mercerio-magazin de haine, chiar dacă o să rămân cu mâinile neputincioase. Mi-aş îndeplini, măcar, visul de a sta printre materiale şi textile.

Am alungat treptat şi gândul ăsta, mi-am zis că e prea fantezist, că nu sunt pregătită, că nu am banii necesari şi că probabil alor mei o să li se pară o prostie. Din lista scurtă, întocmită la final de facultate, am ales resursele umane, care se apropiau cât de cât de psihologia care mă pasiona.

Caietul cu notiţe despre modă l-am lăsat printre carţi şi cursuri, ca pe un obiect caruia i-a expirat termenul de valabilitate, dar pe care nu m-am îndurat să îl arunc.

Despărţirea de pasiunea asta a fost bruscă, dar cumva anticipată, şi a lăsat un gol. Nu am încercat să o înlocuiesc în vreun fel, aşa că nu mai am în prezent vreo activitate creativă, liberă, eliberatoare, în afară de scris. Am continuat multă vreme să-mi caut teritoriul acela pe care să fiu cea mai bună. Nu ştiu dacă l-am găsit.

Poate că e greşit că am avut întotdeauna o apreciere pentru munca „artistică”, fără să am un talent anume. Acum merg în săli de conferinţe la cursurile masterului de HR, lucrez într-o multinaţională şi nu am mai fost cu Simona în Satya. Iar în mercerii intru rar, pentru că îmi amintesc de o renunţare.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.