Smart Woman

Palma stângă mi se frânge. Încet – încet întregul braţ se strânge asemenea unei aripi tăiate. Încerc din nou un zbor către înalt, însă de această dată braţele sluţite abia reuşesc să atingă tavanul. Trupul meu refuză din fiecare celulă să se lase absorbit de podea.

Mişcări ample mă poartă către multele direcţii ale scenei. Sunt zbateri către înalt, ce-şi frâng treptat avântul. Aproape de zbuciumul final, mâna mea dreaptă încearcă cu disperare să recompună bucăţile de trup risipite pe parchetul încăperii. Pe fundal se aud ultimele acorduri ale melodiei cântate de Nick Cave: “Into my arms oh Lord, into my arms oh Lord…” .

A fost o seară specială, seara aceea în care m-am hotarat să îi spun povestea prin dans. Un cântec frământat şi-ntors, ce mă urmarea de câtăva vreme, şi pe care acum, în faţa spectatorilor veniţi să asiste la performance, mă hotărâsem să îl mărturisesc în toată puterea, încrâncenarea şi candoarea lui.    

Spectacolul de la Fabrica de Tango s-a născut anul trecut în luna august, în urma a 5 seri de repetiţii intense, atât fizic cât şi emoţional, în care am ars infinit de multe de trăiri, de la suavitatea gestului ce îţi conduce corpul într-o direcţie numai de el ştiută, până la sfâşietoarea luptă cu descompunerea...

                                                              ***

Pe ea am cunoscut-o în urmă cu doi ani, atunci când forţată fiind de împrejurări, a trebuit să îmi schimb jobul. Lucrasem timp de şapte ani de zile în aceeaşi multinaţională, consumându-mi cam toata energia şi resursele de inventivitate, în încercarea de a demonstra cât de multe pot.

Aşadar momentul în care mi-a fost anunţată restructurarea poziţiei a venit ca o adevarată eliberare, din închisoarea pe care mai incercasem să o părăsesc până atunci, însă destul de timid.

Plină de nerăbdarea de a încerca senzaţia libertăţii depline, dar şi conştientă că n-am să fiu prea mult timp încântată de interminabila vacanţă, am început să mă distrez prin a merge la interviuri.

M-am întâlnit cu o mulţime de persoane şi reacţii, pornind de la cele suave, făcute de reprezentante ale departamentului de HR de genul “este o poziţie nou înfiinţată, astfel încât nu ştim exact cu ce o să vă ocupaţi”, până la concluzii extrem de profesionionale ale unor manageri, care vănzând clar direcţiile spre care îmi orientam cariera, îmi mărturiseau foarte sincer, că jobul pe care ei mi-l puteau oferi nu făcea altceva decât să îmi oprească ascensiunea, întorcându-mă către lucrurile de bază.

Mai râzând, mai încercând să îmi dau seama ce-ar trebui să schimb, sau pe unde aş mai putea căuta un loc de muncă, mi-am petrecut prima lună de libertate. Distracţia şi relaxarea ce îmi erau oferite de acest gen de spectactol îmi plăceau şi simţeam că mă prind din ce în ce mai mult.

Toate până într-o zi de iulie, când un apel telefonic impertinent a reuşit să îmi strice somnul de după-amiază, căci acum îmi permiteam să am şi aşa ceva. La celălalt capăt al firului o voce masculină mă anunţa faptul că CV-ul meu fusese găsit în baza de date a site-ului Best Jobs şi că dorea să ştie dacă eram dispusă să particip la un interviu de angajare pentru o poziţie de team assistant în cadrul companiei multinaţionale pe care o reprezenta. Pe jumătate conştientă şi puţin enervată de faptul că fusesem brutal sustrasă din starea de somn, am îngăimat ceva de genul: “trimite-ţi-mi vă rog frumos job description-ul”, după care conversaţia s-a încheiat.

Seara, cănd am deschis e-mail-ul ce continea informaţia solicitată, am inteles foarte rapid că oferta nu era deloc interesantă. I-am aruncat într- o doară prietenului meu faptul că am fost chemată de unii de la o multinaţională faimoasă, ce produce frigidere şi maşini de spălat să aplic pentru un post de team asistant. Nu aveam chef să merg.

El mi-a spus că nici nu poate fi vorba să refuz acest interviu, întrucât însuşi frigiderul nostru purta marca firmei cu pricina. Am făcut o faţă caratcteristică replicii “yeah, right!” din filmele americane, iar discuţia s-a încheiat aici. Nu îmi ardea de nicio culoare să mă duc la interviu, însă mă gândeam că dacă nu o voi face, nu voi mai putea să mă declar victimă a disponibilizărilor.

Aşadar, în săptămâna următoare, într-o zi caniculară de vineri, m-am prezentat la faimosul interviu, pe care l-am susţinut cu viitorii mei şefi, aici oferindu-mi-se din start doi manageri la pachet, unul dintre ei fiind chiar ea, iar celălalt, un tip înalt, cu o mină foarte relaxată, ce nu prevestea nimic din furtuna care avea să urmeze.

Ea, noua mea şefă, era o fată brunetă, cu ochi albaştri, cam la 30 şi un pic de ani (ulterior am aflat că avea de fapt 43 de ani) ce transmitea extrem de multă energie pozitivă, fiind şi cea care mi-a făcut, două săptămâni mai târziu, intrarea în departament, întrucât domnul înalt şi cu aer degajat de la intervii plecase între timp în concediu de odihnă.
 
                                                              ***

Întoarcerea lui din vacanţă a reprezentat pentru mine cu adevărat un nou început în companie. Amestecul de animozitate şi nesupunere din partea mea faţă de sfaturile pline de “bune intenţii” pe care le primeam de la fosta team assistant, a născut în el o nemulţumire, nemărturisită însă mie în mod direct.

Diferenţa de vârstă de 9 ani dintre mine şi predecesoare (eu 36 ani, ea 27 ani), mă făcea să mi se ridice părul în cap când o auzeam dându-mi sfaturi precum cel legat de faptul că de câte ori şeful nostru avea întâlniri în alte departamente din firmă, trebuia să umblu după el întrebând-l dacă nu cumva doreşte să servească o cafea şi acolo!!!

Absurditatea unor astfel de sfaturi mă făcea să dau dovadă de o cruntă neascultare faţă de aceasta persoană, căreia nu ştiam dacă să îi pun sub semnul întrebării nivelul IQ-ului sau doza de perversitate. Toate “revoltele” mele erau raportate însă instant şefului nostru comun cu o persverenţă şi hărnicie demne de toată lauda, chiar de ea.

Partea spinoasă a întregului spectacol era că domul în cauză, în loc să aibă o discuţie deschisă cu mine, despre cât de neprietenos mă purtam cu predecesoarea mea şi cât de nemulţumit era el de acest fapt, prefera să îşi spună oful colegei lui de birou şi de conducere a diviziei, încărcând-o astfel pe Ea cu o enormă stare de tensiune cât şi cu datoria de a mă “aduce pe calea cea bună”.

Era felul lui, simplu şi lipsit de coloană vertebrală, în a-şi transmite nemultumirile vis-a-vis de orice angajat şi de a rezolva astfel o situaţie conflictuală pentru care de altfel nu avea inteligenţa emoţională necesară soluţionări ei...

Prin urmare, gustând şi eu precum majoritatea colegilor mei, din cupa amară a nemulţumirilor ce îţi sunt transmise indirect, de către persoana în cauză, am petrecut multe zile şi după-amiezi întregi alături de şefa mea, ascultând pe de o parte plângeri la adresa mea, venite de la el, pe de altă parte încurajări din partea ei, să nu pun nimic la suflet şi să încerc să fiu cât mai relaxată întrucât stresul nu duce la absolut nimic bun.

Ea se dădea drept cel mai grăitor exemplu, întrucât pe fondul acestui stres excesiv i se declanşase o boală de cancer, iar în urmă cu un an fusese nevoită să facă operaţie de mastectomie la sânul drept.

Evita cât putea de mult să se gândească serios la gravitatea maladiei de care suferea şi se uita doar la partea plină a paharului şi anume la faptul că toate au o rezolvare fericită.

Era extrem de încrezătoare în operaţia făcută şi mai ales în echipa de medici ce o trataseră şi ţinea în mod deosebit să împărtăşească această experienţă şi altor femei, aflate în aceeaşi situaţie, aparând la emisiuni televizate şi discutând la telefon cu toate cele care doreau să intre in legătură cu Ea după terminarea emisiei.

Le încuraja foarte mult să meargă la această clinică unde Ea fusese tratată, alegând de comun acord cu doctorii soluţia cea mai bună pentru vindecarea totală a bolii de care suferea.

                                                              ***

Într-o dimineaţă de octombrie, m-a sunat şi, cu o voce stinsa, m-a rugat să ii completez o cerere de concediu, întrucât durerea nu o mai lăsa să se mişte nici măcar când se afla întinsă în pat. Tocmai se întorsese de la consultul periodic la care îi depistaseră metastază osoasă la coloana vertebrală.

Surpriza imensă a fost însă că, la patru zile după aceasta discuţie, nevoită fiind să vină la job, a apărut atât de radioasă şi de plină de energie încât nu îmi venea să cred că este una şi aceeaşi persoană cu cea care îmi vorbise cu o voce extrem de sfârşită, cu câteva zile în urmă.

Ca să contracareze aceast nou stadiu al bolii a trebuit să se interneze pentru un tratatment pe baza de radioterapie. Pe timpul spitalizării, discutam aproape zilnic, eu fiind în perioada aceea în focurile organizarii teambuilding-ul diviziei.

Pentru că ştiam că îi place să cânte, alesesem să avem şi momentul de karaoke, în seara în care se întâmpla petrecerea festivă. Ştia foarte bine ce melodii dorea să interpreteze şi mi-a cerut playlist-ul dj-ului.

A trebuit să negociez mult pe această temă cu agenţia organizatoare, întrucât răpsunsul standard ce îmi era oferit, era acela că opţiunile erau nelimitate, astfel încât nu putea fi oferită o versiune finală a acestei liste. După multe insistenţe, am reuşit să obţin materialul, iar ea şi-a selectat melodiile dorite, mare parte din repertoriul Madonnei (La Isla Bonita).

Pentru că nu putea să iasă din spital mai devreme decât îi prescriseseră medicii, a rezistat cu greu să nu ajungă chiar din prima zi a teambuilding-ului, însă în cea de a doua, imediat ce a aterizat pe aeroportul Otopeni, a fost preluată de către un angajat al companiei şi adusă direct în locaţia de pe Valea Prahovei, unde o aşteptam cu toţii, făcându-i binemeritata primire festivă.

Aici s-a dezlănţuit, în limite extrem de moderate, pe ringul de dans, însă deosebit de în forţă, la microfon. A cântat până dimineaţa pe la 3, când eu, în calitate de organizatoare, stăteam pentru a strânge din restaurantul complexului şi ultimul petrecăreţ.

A doua zi de dimineaţă, ca şi cum nici nu ar fi existat acea noapte “nebună”, ea era prima pe terenul de sport, unde continua programul joculeţelor de echipă. A stat printre noi, fotografiind fiecare mişcare şi bucurându-se ca un copil de tot ceea ce trăia în acel moment.

Vremea a trecut, din păcate însă tensiunea dintre mine şi seful diviziei s-a accentuat, astfel că după 6 luni de strâns din dinţi, la 1 februarie 2012, am hotarât să schimb departamentul, rămânând însă în companie. Am continuat să ne vedem întrucât ea era prietenă cu noua mea şefă.

În iunie a mers din nou la controlul de rutină, în timpul căruia i-au fost descoperite două inflamaţii interne, având aceeaşi natură canceroasă. Totul parcă o luase razna, după un an de zile, pe care îl petrescuse liniştit în urma operaţiei, acum fiecare control o lovea cu o nouă veste zguduitoare, căreia îi ţinea piept într-un mod incredibil de puternic.

Era neaşteptat de veselă şi, cel mai important, extrem de autoironică, atunci când ne descria modul în care îi evoluase boala, chestie ce mi se părea uimitoare, ascultând-o cum vorbea, cu precizia şi detaşarea unui medic, despre propriul ei organism afectat de această maladie.

Părea un gând absolut nebun, cel care îmi venea în minte, de câte ori mă întâlneam cu ea, însă începuse să mi se pară extrem de interesant să ai această boală!

Prima ei mişcare importantă în lupta atât cu boala, dar mai ales cu sursa acesteia, adică stresul, a fost aceea de a intra în concediu medical şi de a se retrage din toată nebunia vieţii unei multinaţionale.

Evident că această mişcare nu a fost deloc privită cu ochi buni de către colegul ei de birou, însă motivele deciziei nu trebuiau în nici un fel justificate în faţa unei persoane care oricum îi produsese destul mult rău până atunci, punând-o în nenumărate rânduri într-o poziţie inconfortabilă, din care trebuia să transmită colegilor doar veştile proaste.

După ce a reuşit să se liniştească, găsindu-şi real echilibrul interior, toată atenţia i s-a concentrat pe binecunoscutele lucruri simple, cum ar fi plimbările în parc, lectura şi altele. Acum urmează cursuri de pian şi de pictură şi are deja postate pe contul ei de facebook cele mai recente creaţii, realizate în acuarelă, pentru care se bucură de o mulţime de aprecieri.

Pe una dintre acestea, reprezentând un peisaj marin, am cumpărat-o chiar eu în perioada Sărbătorilor de iarnă, în urma unei mini-licitaţii ce a avut loc pe site-ul de socializare.

Efectele stilului de viaţă relaxat şi normal nu au întâziat să apară iar la controlul din decembrie 2012 i s-a comunicat faptul că oasele sale, depistate în septembrie 2011 cu metastază, s-au refacut apoape complet, iar cele două inflamaţii de natură canceroasă sunt pe cale de dispariţie.

                                                              ***

Personajul ei mi s-a insinuat în fiinţă şi a crescut cu fiecare întâlnire a noastră, iar în acea seară de august şi-a pornit drumul în lume. Am început un dans zbuciumat către în sus, opunându-mă cât puteam de mult, atracţiei exercitată de sol. Întregul meu trup înfrunta Neantul, fără a accepta măcar o clipă treptata descompunere. “Into my arms, oh Lord, into my arms, oh Lord”.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.