Smart Woman

Îmi place descusutul, analiza pe aţă şi fir, ca să spun aşa, iar când sunt într-un loc străin, simt nevoia să-l descos cât mai amănunţit, pornind de la imagini stradale şi sfârşind cu nuclee de intimitate umană, "furate" din priviri. Aşa că "flaneria" noastră pariziană a avut trasee bine identificate încă din apartamentul mioritic, dar şi momente de frenezie urbană, cînd ne-am luat lumea în cap şi ne-am plimbat haihui, bucuroşi că trăim s-o facem şi pe-asta.

Parisul e Paris! De 1000 de ani spune poveşti de succes, de nebunie, de dragoste, de (in)toleranţă, de curaj, de artă, de eşec! Dacă stai să-l asculţi, Parisul e cea mai mare Sheherezadă a Europei!

Nu ştiu cu ce să încep. Deci, nu voi incepe cu nimic, consideraţi că sunteţi la mijlocul relatării, închideţi ochii şi imaginaţi-vă pe o străduţă strâmtă, cu magazine mici, unul în coasta celuilalt, vopsite în albastru, verde, chiar alb, închise cu lacăt. Cu vitrinele oarbe sub un strat de hârtie imaculată. Nu sunt obişnuitele intermezzo-uri pe perioada vacanţei de vară. Sunt pur şi simplu închise.

Sunteţi pe "Rue des artistes", în spatele Academiei Franceze. Puţin mai sus, pe chei, este Musée d’Orsay, iar dincolo de Sena, Luvrul. Prea mulţi artişti, veţi spune, prea tare competiţia. Adevărul este că aici criza a muşcat ca dintr-un măr copt, parfumat şi gustos. Şi l-a mâncat cu cotor cu tot!

Mai jos, către Notre-Dame, e un magazin care expune nişte scaune pe care nimeni cu scaun la cap nu s-ar aşeza, în altul vedem nişte gulere brodate cu mărgele în toate direcţiile, cum sunt şi prin Mare (târgul) Nostrum.

Pe "Rue de Buci" (ruşine celui ce gândeşte rău) însă, se află un magazin mic, elegant, mirosind a parfum fin, în care proprietara, splendidă ca o Antigonă, mi-a testat vigilenţa. A încercat să-mi vândă două şaluri indiene la acelaşi preţ, deşi unul era la jumătate. Am legat însă o prietenie durabilă, după ce mi l-a schimbat, iar eu am descifrat adevăratul chip al tentaţiei: prea vin mulţi netoţi, ca să nu încerce!

Nu trişaţi, nu deschideţi ochii! Pentru câteva săptămâni nu merge metroul între staţiile Saint-Michel şi Les Invalides. Cum cobori din tren, nişte labe uriaşe vopsite în galben, pe care scrie mare "Castor", te vor duce către ieşirea din metrou, unde un negru imens şi imaculat (îmbrăcat în alb imaculat), stă într-un surogat de gheretă şi răspunde imperturbabil la întrebările pe care absolut fiecare persoană i le pune: "Da, autobuzul e după colţ"."Nu, e gratis!".…Bus Castor, sună haios!

Sunt curioasă dacă mai ţineti ochii inchişi, pentru că ceea ce vine acum e foarte simplu, trebuie să vă imaginaţi că ieşiţi din Opera Garnier, de sub candelabre resplandisante şi marmure în toate culorile. Vreţi puţină materialitate după atâta frumuseţe celestă? (Nu, să fim drepţi, tavanul sălii de spectacol e oribil, ridicol, parcă Chagall s-a împiedicat de căldarea cu vopsea roşie şi, printr-un tertip al gravitaţiei, aceasta s-a vărsat în sus, pe plafon. Ca sa nu spun că până şi eu desenez mai bine).

Intrăm, deci, în Galeriile Lafayette, la parter. Mai puteţi? Eu aş prinde ceva aripi, dar e la fel ca la muzeu: intrăm, admirăm, ieşim. Cumpărătorii vin de pe alt continent: familii de chinezi în sandale se înghesuie la standurile Vuitton, Gucci, Chanel şi Dior. Celelalte nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Faimoasele grupuri de turişti japonezi s-au subţiat şi în locul lor au apărut familiile astea de chinezi. Poate nu sunt familii, dar toţi seamănă, aşa că mi-am zis că trebuie să fie familii! (Deschideţi ochii acum, pentru că glumesc, desigur).

Închideţi ochii din nou şi vă închipuiţi că-i faceţi o vizită lui Victor Hugo. La el acasă, adică în Place des Vosges, unde a locuit 16 ani, suficient de mult încât să scrie aici mai multe romane şi vreo două piese. Urcaţi până la etajul al doilea al clădirii cu faţada în cărămidă roşie şi luminoasele ei "portes-fenêtres" către parc.  Intrarea este gratuită, numai expoziţiile temporare au intrare plătită.

Ţi se spune că muzeul conţine puţine din lucrurile personale ale lui Hugo. Dacă aţi deschide ochii i-aţi vedea bustul făcut de Rodin în bronz, în 1903: cu capul în piept, cu jumătate de frunte şi faţă nefinisate, sau şiroind de materie ca de gânduri ori amintiri. Portretul făcut de Leon Bonnat în 1879, însă, ni-l prezintă olimpian, chip al senectuţii înţelepte, care te ţintuieşte cu o privire directă! Bătrânul şi viaţa! Şi, între ei, pe valuri, într-o barcă, literatura! 

Două dintre camere conţin mobilierul locuinţelor din vremea exilului pe insula Guernsey. Camera chinezească şi cea cu mobilier în stil medieval, lucrat de meşterii locali după schiţele poetului, provin din locuinţa pe care a ocupat-o Juliette Drouet pe insulă. Extraordinar cum, pentru a-i reconstitui viaţa lui Victor Hugo, avem, mai ales, mobilierul iubitei! Spiritul ei este la fel de prezent în apartament ca şi al lui Hugo. Muza şi artistul ei! Pardon, adică artistul şi muza lui!

Ultima încăpere reface camera în care s-a stins scriitorul, în altă locaţie, însă. Paznicul mi-a arătat un birou înalt, pe picioare subţiri, unde Hugo scria stând în picioare. I-am spus că şi Hemingway scria la fel. Cu un zambet cât Atlanticul, tânărul m-a întrebat dacă sunt americancă. I-am răspuns, complice la traversare, că sunt româncă. Nici dacă se ridica Hugo din pat şi începea să scrie, nu ar fi rămas mai mut!

Ferestrele camerei chinezeşti dau către Place des Vosges. O doamnă între două vârste (ale cugetului, ale sufletului?) a stat în cadrul uneia dintre ferestre vreme îndelungată, privind afară, visând, poate recitând în gând versuri. Poate voia să-şi imprime pe retină imaginea pe care o va fi văzut-o şi poetul, cu aproape un secol şi jumătate în urmă.

Poate încerca să refacă traseul Juliettei, care a locuit şi ea o vreme pe altă latură a piaţetei, când se furişa pe sub copaci, să-i privească fereastra. Fără să vreau am tulburat momentul de intimitate arcuită peste secole, apropiindu-mă şi eu de fereastră, înainte de a realiza că doamna nu privea, ci ţesea o reverie.

Ce faceti cu ochii? Sper că-i ţineţi tot închişi!

Întotdeauna mi-au plăcut colecţiile particulare! În primul rând sunt plasate în clădiri superbe, foste locuinţe ale unor oameni cu bani, gust şi cunoştinţe în domeniul artelor! Ca şi vinul, ele adună mai multe esenţe într-un singur buchet! Poveştile lor despre artişti, epoci, materiale şi tehnici de execuţie se împletesc cu istoria colecţionarului, devin parte din personalitatea lui.

Aşa că ne-am purtat paşii şi privirile prin Muzeul Marmotan-Monet, unde se află mai ales picturi ale impresioniştilor şi cea mai mare colecţie de lucrări ale lui Monet; apoi prin colecţia Cognacq-Jay, soţ şi soţie, foştii proprietari ai magazinului "La Samaritaine" şi, în sfârşit, cel de care vreau să vă vorbesc, Muzeul Jacquemart-André, aflat în casa pe care bogatul fiu de bancheri, Edouard André, a construit-o în secolul al XIX-lea în zona elitistă a Parisului, după modelul palatelor din secolul al XVIII-lea.

Intrarea de la stradă, puţin ridicată faţă de nivelul trotuarului, este păzită de doi lei aşezaţi pe labele din spate, unul fixându-te întrebător dacă ai avea curajul să intri, celălalt privindu-şi tovarăşul, să fie gata când acesta va da semnalul de atac…Vizitatorii, însă, intră prin spate, pe drumul pe care veneau şi trăsurile, unde peretele despărţitor al grădinii este rotund (îmi plac rotunjimile arhitecturale, şi această casă le are din plin).

La vârsta de 30 de ani, sub îndrumarea unui prieten cunoscător al artelor frumoase, André se dedică singurului lucru pentru care are o adevărată vocaţie: colecţionarea de obiecte de artă. El îşi doreşte să creeze "camere de epocă" sau "saloanele unui stil", adică să esenţializeze spiritul artei decorative dintr-o perioadă prin prezentarea formelor de expresie existente la acel moment: ţesături, picturi, piese de mobilier, de fier forjat, obiecte din porţelan, lemn şi sticlă. Şi cum are o casă splendidă, spaţioasă şi nemobilată… Parcă totuşi îi mai lipseşte ceva! Ah, da, o nevastă!

André o cunoaşte pe Nélie Jacquemart, o portretistă la modă, de origine modestă, atunci când îi comandă portretul său. Nouă ani mai târziu se vor căsători şi Nélie îl va sprijini în alcătuirea colecţiei. Cei doi călătoresc în întreaga Europă cumpărând şi menţinând contactul cu piaţa operelor de artă, iar după moartea lui André, Nélie va continua singură dezvoltarea colecţiei.

Clădirea în sine este o comoară, iar inaugurarea ei, înainte de căsătoria celor doi, s-a celebrat printr-un bal la care se spune că au participat 1500 de persoane. "De treci codrii de aramă", adică marele salon, camera cu tapiţerii, biroul şi biblioteca, ajungi în minunata cameră de muzică, înaltă cât două niveluri, la cel de sus fiind o galerie cu balustrada în lemn sculptat, ce înconjoară camera şi unde luau loc instrumentiştii atunci când se organizau concerte.

Auditoriul era aşezat pe numeroase scaune jos, umplând sala, iar notele curgeau în cascade de sus, de peste tot, creând un efect stereo minunat. Era un adevărat privilegiu să fii invitat la unul din concertele familiei André şi crema societăţii pariziene, snoabă şi bârfitoare, ar fi dat orice să se afle printre invitaţi.

Nélie îi va sugera soţului ei ca etajul întâi al încăpătoarei clădiri să fie dedicat lucrărilor italiene şi astfel ia naştere una dintre cele mai frumoase şi diverse colecţii de arta renascentistă italiană din Franţa.

Mai mult, Nélie se va ocupa personal ca toate obiectele colecţiei să fie armonizate în interiorul camerelor şi, astfel, arhitecţii vor redimensiona încăperile şi vor reface plafonul uneia dintre ele pentru a putea găzdui plafonul veneţian pe care Nélie tocmai îl cumpărase. Plafonul este o bijuterie în carouri de lemn, cu pătrate, dreptunghiuri şi tondouri pictate cu scene biblice şi mitologice.

Dar, ca să ajungi la etajul superior, trebuie să urci o scară! La Scala! În primul rând, scara se află pe o latură a casei, şi nu la intrare, cum te-ai aştepta. După ce ieşi din camera de muzică, te trezeşti într-un antreu spaţios, podit cu marmură, şi nu ştii către care grădină a raiului să apuci (sunt două): la stânga se află aşa numita "grădină de iarnă", o raritate pe vremea aceea, din cauza încălzirii centrale, cu plante luxuriante până în tavan, iar la dreapta se deschide o cale regală: o oglindă cât tot peretele adânceşte perspectiva a două scări în spirală, cu balustrade în fier forjat, ce se încolăcesc precum coardele de viţă în spatele a două coloane în marmură roşie.

Jocul vizual al buclelor de scară ce se împletesc şi se desfac, alcătuind imagini de plinuri şi goluri, este perfect regizat. Scările se vor întâlni la etaj, unde, pe peretele ce se întinde de la un capăt la celălalt al scărilor se află minunata frescă a lui Tiepolo înfăţişându-l pe Henric al III-lea al Franţei întâmpinat de dogele Contarini la vila sa. Fresca a fost cumpărată la Veneţia, din chiar Villa Contarini, îndepărtată de pe perete, transpusă pe pânză, apoi transportată la Paris. Şi asta la începutul secolului al XX-lea!!!

Din păcate, André nu a mai apucat să o vadă fixată pe peretele vilei sale. Ca de obicei, posteritatea se bucură de fructele strădaniei mai mult decât cei implicaţi direct! Aşa că am stat pe scaunele care sunt plasate sus, în faţa frescei, de două ori mai mult timp, o dată pentru bucuria noastră şi a doua oară, pentru bucuria lui André!

Tot din Villa Contarini a fost achiziţionată şi o frumoasă frescă de plafon, un minunat trompe-l’oeil, cu o balustradă peste care se apleacă să vadă mai bine ce se petrece jos, în interiorul camerei, domni şi domnişoare de sub umbreluţe, iar o maimuţă face echilibristică, într-o atmosferă destinsă, de plimbare în parc.

Plafonul a fost plasat în marea sufragerie, care este acum locul unde se servesc prăjituri şi răcoritoare vizitatorilor, preocupaţi mai mult de frumoasele tapiţerii din secolul al XVIII-lea de pe pereţi şi de plafonul care te copleşeşte, decât de ce înghit. Poate e şi aici "une raison"!

După moartea lui André, Nélie a continuat activitatea de colecţionare, chiar cu preţul vinderii tuturor sticlelor de vin vechi ale familiei şi a cailor de curse, după cum scrie în cărţulia cumpărată acolo. A amenajat, de asemenea, pentru a fi expuse publicului, două dormitoare, al ei, cu un pat mare, sub baldachin, în tonuri de crem, în stilul ei preferat, secolul al XVIII-lea, şi al André, mic, în nuanţe de roz prăfuit, mai modest, într-o cameră cu multe uşi. (Nu m-am putut abţine!)

A fost singurul muzeu dintre cele pe care le-am vizitat, în care ne-au întrebat de naţionalitate, la cumpărarea biletelor. Chipurile, făceau o statistică. "La Roumanie"! Îngheţ global!

La ieşire, când ne plimbam printre standurile cu suvenire, ne-au urmărit atent trei perechi de ochi curioşi, vigilenţi, aproape malefici. M-am amuzat aplecându-mă în tot felul de unghiuri întortocheate, să nu poată vedea ce fac, ca şi cum aş fi avut de gând să fac ceva ilicit! Când am trecut de porţile de filtru m-am întors precum patriciana din fresca lui Tiepolo şi le-am aruncat peste umăr: "Magnifique!" Cele trei perechi de ochi au înghiţit în sec. Căci vinul cel bun se vânduse!

Gata, puteţi deschide ochii! Am să termin ca într-o avertizare dintr-un hotel japonez, care, după ce îi boscorodise pe cei ce-şi însuşeau lucruri din inventarul hotelului, zicea la sfârşit: ’Cine nu fură prosoape poate să nu citească aceste rânduri’. Tot aşa zic si eu: cui nu-i place la Paris, poate să nu citească cele de mai sus!