Discriminarea, pe stradă şi pe Facebook. Foto: Constantin Barbu
Multă vreme, wall-ul meu de Facebook a fost ziarul cu cel mai bun conţinut pe care îl puteam citi de dimineaţă. Prietenii mei alegeau cele mai relevante ştiri politice, făceau cele mai iscusite comentarii economice, postau cele mai pline de semnificaţii opere de artă, fotografii ori poveşti. În timp, asta s-a schimbat puţin, am mult prea mulţi prieteni (vina mea, nu a ta), dar ţara mea de pe Facebook e în continuare mai vie, dreaptă şi inteligentă decât cea din stradă. Vei spune că sunt o refugiată şi eu voi spune că da, voluntar.
Ai inventat ceva incredibil, ştii asta, desigur. Mama mea, un om profund decent şi bun, cu aptitudini de comunicare peste medie, a descoperit internetul odată cu Facebook-ul. Până atunci, să fii online pentru ea însemna să îţi verifici mailul. Fiica mea (9 ani) visează în momentul de faţă la două lucruri: să se întâlnească cu Johnny Depp şi să aibă cont de Facebook. Dar nu vreau să te stânjenesc cu atâtea laude, aşa că o să trec la subiectul scrisorii.
Acum câteva zile, un “prieten” de-al meu şi-a exprimat public dezamăgirea că romii dintr-o tabără ilegală din Franţa n-au ars într-un incendiu. A adăugat nişte extra zoaie rasiste peste această consideraţie. Ca să înţelegi, noi, în România, avem o tradiţie lungă şi dezgustătoare a discriminării romilor, sursa tuturor relelor de pe continentul european. Bineînţeles că am raportat postarea la Facebook şi mi-am închipuit că o veţi şterge. Ei bine, n-aţi şters-o pentru că nu încalcă standardele comunităţii.
Am presupus că aveţi un robot mai tâmp care traduce automat postările şi care n-a priceput exact sensul cuvintelor: “Iubesc francezii. Au incendiat o tabara de ciori borate,tigani romani….au,pardon,o tabara de refugiati,sa ma exprim in concordanta cu impunerile uniunii europene privind drepturile minoritatilor ( care dracu minoritate ca tiganii se inmultesc precum scabiile). Din pacate,iar mi-a scapat,din fericire vroiam sa spun,ciorile au scapat cu viata. Al dracului ghinion……”
Am insistat şi v-am lămurit într-un mesaj separat. La o zi după, m-am împiedicat pe wall de contul “Moarte ţiganilor” care lucrează la “Auschwitz”. Nu te plictisesc cu consideraţii despre Auschwitz şi nici nu te oblig să îţi asumi istoria etniei tale în vreun fel. Ar fi nedrept şi poate te lasă rece subiectul. Am raportat contul, plin de porcării rasiste, am mai găsit şi altele similare, mi-am îndemnat prietenii oneşti să facă asta, dar răspunsul vostru a fost acelaşi: nu încalcă standardele comunităţii.
Recunosc, m-am umplut de scârbă şi m-am gândit cu oroare cum trebuie să se simtă prietenii mei de etnie romă când văd cum zburdă pe wall contul “Moarte ţiganilor”. Apoi am dat search cu “Death to the Jews” şi “Death to the Niggers” şi n-am găsit nimic, ceea ce mă conduce la două concluzii: prima e că vorbitorii de limbă engleză sunt mai evoluaţi şi nu fac asemenea mizerii de conturi şi a doua că standardele comunităţii voastre sunt diferite de la o ţară la alta şi de la o etnie la alta.
Adică, de fapt, avem liber la ură, dar numai pentru unii.
Nu ţin predici despre discriminare, că nu mă pricep, dar eu stau într-o ţară în care taximetriştii ţin discursuri despre exterminarea romilor, politicienii fură fondurile destinate programelor pentru ei, cetăţenii oneşti se uită plini de dezgust la cei cu pielea mai închisă la culoare, ba chiar preşedintele, atunci când a vrut să jignească o ziaristă, a făcut-o “ţigancă împuţită”.
Sigur, tu n-ai nici o datorie să schimbi ţara în care trăiesc eu, dar ai putea să nu-ţi laşi propria ta creaţie să se îmbolnăvească de toată urâciunea realităţii. Te rog mult, păstrează puţin vis şi puţină lumină în lumea pe care ai făcut-o, pentru că asta nu poate strica nimănui.
Dragi cititori, vă rog să raportaţi şi voi conturile cu pricina la Facebook când aveţi un minut liber.
Nota redactiei: Redactia isi rezerva dreptul de a modera si/sau de a sterge mesajele care contin injurii, remarci obscene, rasiste, homofobe, amenintatoare sau instigatoare la violenta si ura rasiala.
Citeşte şi:
Cronică de film cu amintiri: Grand Hotel Budapesta