Smart Woman

Dar acum, privind in urma la istoria certurilor casatoriei mele, imi dau seama cu amuzament ca motivele si substanta lor s-au schimbat de-a lungul vremii. La inceputuri eram in perioada de adaptare, asa ca motivele au fost in principal, in ordine cronologica, stresul generat de nunta si penuria de bani cu care ne-am confruntat cand am inceput sa ne construim cuibul nostru.

Apoi a aparut primul copil si nevoia de bani s-a accentuat, impreuna cu sfaturile bine intentionate ale parintilor, de o parte sau de alta, referitor la cresterea si nevoile lui. Am trecut insa cu bine peste aceste hopuri, iar acum formam o echipa sudata, in care nu mai sunt diferente de opinie majore, cu exceptia subiectului  pe care vreau sa-l dezvolt in continuare.

Problemele pe care le-am experimentat la inceputurile casatoriei noastre le consider de natura “hard”, adica statistic vorbind stau la baza multor divorturi din zilele noastre. Cu atat mai interesant e ca am reusit sa depasim cu brio acele incercari mai grele si, de curand, ne-am lovit de o problema “soft“, care reprezinta viziunea diferita in privinta educatiei sportive a copiilor.  

Cand copilul a mai crescut, ne-am gandit la un sport pentru el si l-am dat la inot, un sport pe care il cunosc foarte bine, practicandu-l si eu in copilarie pana la un oarecare nivel de performanta. Copilul l-a practicat cu placere pana cand a ajuns suficient de bun ca sa participe la diferite concursuri pentru varsta lui.

Pentru mine cel putin, a fost foarte clar de la inceput ca scopul nostru nu e ca el sa faca performanta de nivel inalt, pentru ca stiam ca e foarte greu si aproape imposibil ca scoala sa nu ramana pe locul secund. Insa sotul meu are o fire competitiva si a practicat si el un sport, in tinerete, la un nivel ridicat. Asa ca atunci cand copilul nostru a inceput sa participle la concursuri, a fost un bun prilej pentru sotul meu sa incerce sa-i insufle dorinta de a castiga si de a se perfectiona. 

Insa copilul nostru era relaxat, pentru el un concurs nu era diferit de un antrenament obisnuit si, uneori, ii reusea o performanta buna, alteori nu. Indiferent de performanta, sotul meu ii dadea sfaturi, avea ceva de imbunatatit, pana cand copilul a ajuns sa resimta ca un stres toate acele ocazii cand mergea la concursuri.

Trebuie sa recunosc ca, aici, copilul seamana cu mine. Si pe mine uneori ma deranjeaza la grupa mea de sport cand antrenorul mereu are ceva de comentat si aproape niciodata nu spune un cuvant de lauda. Poate asta inseamna in lumea adulta incurajare si incercarea de a spori ambitia, insa se pare ca eu am o nevoie sporita de armonie si le resimt ca un stres.

Iar un copil care primeste tot timpul observatii si sfaturi de la un parinte, chiar daca bine intentionate, traieste cu impresia ca nu se ridica la nivelul pe care il pretinde parintele, ca il dezamageste. Un copil nu are suficienta maturitate sa-si dea seama ca aceste metode sunt gandite doar ca sa-i imbunatateasca performanta si sa-i trezeasca ambitia, el le ia ca pe niste critici.

Cand am discutat asta cu sotul meu, mi-a raspuns ca asta face parte din procesul de maturizare, ca trebuie sa las la o parte sentimentul de closca si sa-l las pe el sa incerce sa-l caleasca ca pe un barbat. Eu insa nu puteam sa suport sentimentul de teama pe care mi se parea ca-l vad in ochii copilului cand cauta aprobarea tatalui sau si incepeam sa ma cert cu el. 

Asa ca fiecare dintre noi a ajuns sa fie hipersensibil pe tema asta, inclusiv copilul, si am ajuns sa nu mai asteptam cu placere niciun concurs.

Am crezut ca numai in familia mea e prezenta aceasta problema, din cauza constelatiei speciala de personalitati pe care o reprezentam, dar mare mi-a fost mirarea cand am discutat cu o prietena si mi-a povestit acelasi lucru. Ei au doi copii si, de multe ori, sambata fiecare parinte ia cate un copil si merg fiecare dintre ei la alta competitie.

Prietena mea a observat ca baiatul cere sa mearga cu ea si, cand a intrebat de ce, a primit raspunsul ca baiatul are un sentiment de discomfort din cauza ca tatal se agita prea mult pe margine si tot timpul ii da sfaturi. 

La noi problema s-a rezolvat oarecum de la sine, scoala a devenit din ce in ce mai importanta, sportul din ce in ce mai dificil de practicat la un nivel inalt, iar dupa o perioada mai indelungata de boala a fost foarte greu sa-si mai revina in forma. Asa ca a renuntat la sportul de performanta, eu am insistat sa-l faca de placere dar se pare ca la nivelul asta nu mai avea farmec. 

Acum iese numai cu prietenii lui la un baschet cand are chef. Iar eu, ca mama, am invatat lectia si, cu al doilea copil, am evitat sporturile individuale si l-am dat la un sport de echipa. Macar atunci cand pierde se imparte vina la intreaga echipa. 

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.