Smart Woman

Sunt momente in viata in care ma intreb cum ar fi aratat viata mea daca, intr-un moment crucial al vietii, nu luam o anumita decizie. Rezumatul ar fi urmatorul: la 18 ani am decis sa ma mut cu prietenul meu de atunci, din cauza familiei. Simteam zi de zi cum ma trage in jos, cum imi taie elanul, cum... cum...

Tata a murit cand eram foarte mica iar mama nu s-a ocupat de cresterea si educatia mea. A facut-o, in schimb, bunica, Dumnezeu s-o odihneasca in pace!, care a pus piciorul in prag (si mana in par) de cate ori i s-a parut ca nu procedez corect.

Eu visam sa ajung cineva, visam sa nu depind de nimeni si nimic, visam... visam...

Cu o saptamana inainte de a da examenul de bacalaureat m-am certat foarte tare cu bunica mea care incerca sa ma controleze cu tiranie. Am decis, intr-un moment de furie, sa plec, sa nu mai aud de ea, sa imi vad de viata. Dar, la cateva ore dupa asta, mi-am dat seama ce fac. Daca parintii prietenului meu nu ma vor accepta? Unde voi ajunge? Mandria nu imi dadea voie sa ma intorc.

Asa ca am decis ca voi merge mai departe. A fost primul moment din viata mea in care nu stiam ce urmeaza sa fac, nu stiam unde sa apuc, mergeam cu ochii inchisi. Familia prietenului meu a acceptat sa stau la ei, desi pe fata soacrei mele se vede si acum nemultumirea acestei decizii (sau cel putin eu asa vad).

Am dat examenul de bacalaureat pe care l-am terminat cu media generala de 9,92 si in continuare ma vedeam plecand la facultate... ajungand cineva...

Doar ca aripile mi-au fost taiate: trebuie sa iti gasesti de munca! Au fost cuvintele prietenului meu cand eu ma pregateam sa ii spun ca am intrat la facultate pe un loc fara taxa. Nu ai cum sa te duci la facultate in fiecare zi, trebuie sa te muti la frecventa redusa si sa iti gasesti ceva de lucru.

Mi-am gasit un loc de munca, ne-am casatorit trei ani mai tarziu, am incercat sa ma despart de el, am terminat facultatea la F.R. Am facut doi copii. Aparent am de toate. Doar ca simt recunostinta si atat, recunostinta ca nu m-a dat afara atunci cand nu aveam unde sa stau, recunostinta ca mi-a dat o farfurie de mancare atunci cand mi-a fost foame, recunostinta ca m-a luat de sotie si mi-a facut doi copii.

Dar atat... Simt ca locul meu nu este aici, nu este langa el. Dar, privind in ochii copiilor mei si vazand cat de fericiti sunt alaturi de tatal lor, cat de mult ii iubeste, ma simt vinovata. NU pot sa le fac asta! Ei trebuie sa creasca intr-o familie. Cum as putea creste singura doi copii cand nu mi-as spermite din salariu sa platesc decat chiria?

Sunt prea egoista? NU sunt fericita! Si imi vine sa strig asta din tot sufletul! Dar imi amintesc apoi ca mana care te hraneste nu trebuie s-o musti si imi inabus trairile, imi sufoc dorintele si... traiesc mai departe...

Dar viata trece, anii nu se mai intorc, si eu raman cu frustrarile mele...

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.