Acasa | Articolul tau | Cabina de vot

Cum nu am votat in Bonn

Cabina de vot

 SHARE  

Adaugat in 19 noiembrie 2014

Cabina de vot

Cum nu am votat in Bonn. Foto: Hotreporter

„Hai sa mergem la vot“, zice sotul cu vreo doua saptamani inainte de turul unu. „Imbinam utilul cu placutul“ continua el, ii ducem dulapul Sabinei la Bonn, ca avem masina mai mare ca a lor si votam cu ocazia asta“. „Da, sigur... zic eu“ cam incert, cu gandul la „Candidatul stangii conduce detasat in sondaje“, stirea care imi sare obraznic in fata, indiferent ce site de stiri deschid. Oare are rost? Ma intreb retoric si eul meu cel tanar de acum 25 de ani, cel de la revolutie, imi raspunde agresiv: Sigur ca are rost! Macar sa iasa la o diferenta cat mai mica, sa nu poata pretinde ca si cei care n-au votat tot cu el sunt.

Gandurile mele se indreapta involuntar catre primul meu vot din '88 cand abia implinisem 18 ani. Nu imi mai amintesc votul propiu zis, era oricum inexistenta idea de „alegere“, „decizie“ in epoca partidului unic. Imi amintesc doar garoafa, zambete bezmetice ale membrilor de partid si mandria puerila „am 18, pot sa votez“. La al doilea vot, din anul urmator, idea de decizie capatase ceva contur, dar era inca total incetosata de avalansa de informatii contradictorii din toate partile, de imaginile bibliotecii universitare arzand, de tancurile de la metrou, de anunturile mortuare din jur, de eroii revolutiei, de televiziunea devenita brusc „libera“, de liderii care mai de care mai carismatici si mai mancatori de salam cu soia. Imi amintesc de pasiunea arzatoare cu care oricine facea brusc politica, intr-o lume in care pana atunci si sa vorbesti in soapta despre asta era un act de curaj... Imi amintesc cat de fantastica imi parea lumea ilustrata frumos din revista Prisma, editata de RDG (care prin anumite imprejurari fericite ne mai cadea in mana din cand in cand), mai precis de fotografia unui tanar incalecand o ridicatura de asfalt, intitulata „Cu un picior in Germania si altul in Olanda“ intr-o lume in care granitele stiute de mine erau delimitate de garduri inalte de sarma ghimpata si calatoriile cele mai spectaculoase erau ale bunicii mele pana la bulgari, de unde venea cu bunatati de genul nectar de caise sau caramele bulgaresti, delicatese intr-o lume in care sacosele stateau la coada indiferent de „ce se baga“. Ami amintesc de ...

Suna telefonul: „Te pup Corina... Da vrem sa mergem, i-am promis Sabinei ca le ducem un dulap care nu ne mai trebuie... Sa mergem impreuna zici? Cu voi? Ok, lasa ca ducem dulapul la turul doi, asa facem ceva pentru mediu, lasam o masina in garaj, hi hi hi... Ok, pai mai de dimineata ca o sa fie vreme frumoasa si poate apucam sa ne plimbam un pic prin Bonn! ... Ok, abia astept sa ne vedem, pa pa!“.

Ziua turului unu a fost superba. Am votat cam intr-o ora, cu zambete si vreme buna. Ne-am plimbat prin centru, am fost la un brunch si am ajuns relaxati acasa cu chef si timp de pregatit copiii pentru urmatoarea saptamana de scoala.

La sfarsitul celor doua saptamani de urmarit dezbateri, filme despre candidati, citit articole, ascultat talk-show-uri, facebook, manifeste, filmulete, indemnuri la vot, toate strecurate in rutina obisnuita, job, copii, cumparaturi, gospodarie, un lucru e mai clar ca niciodata: asta cu partidul unic parca era aia cu garoafa...

Vine si ziua cu pricina. Ne pregatim ca pentru razboi, influentati de „Ghidul votantului din diaspora“: tiparim declaratiile, le completam, mai putin data si semnatura, pregatim un termos mare de cafea, cautam o jumatate de ora pahare de plastic prin pivnita invinuindu-ne reciproc ca nu am cumparat sambata, „da' stiu sigur ca erau undeva pe aici“, luam apa, ciocolata, umbrele, refuzam optimisti ideea de „scaunel“ ca doar „la turul unu a fost ok la Bonn“. Suna sora mea din Romania, ne cearta ca nu am plecat inca si ne avertizeaza ca o sa fie coada mare, ii spun ‘’nu ca in turul unu a fost super ok’’, incarcam dulapul in masina, instruim copila de sapte ani sa nu deschida sub nici o forma usa in urmatoarea jumatate de ora pana vine fratele ei (nu ca asta ar fi fost o problema, ca oricum nu aude nici o explozie cand se uita la desene) si pornim la vot.

Abia facusem 2-3 km ca suna copilul. Un apel. Atat. Sunam inapoi. Nici un raspuns. Nu (mai) sunt eu prea superstitioasa, dar cand pleci la vot, toate spaimele ancestrale incep sa-ti dea fiori. „Hai sa ne intoarcem. Daca s-a intamplat ceva?“. El: „ei, are castile pe urechi. Nu avea ce sa pateasca in cateva minute.“ Eu, panicata: Stiu ca nu e semn bun, da' trebuie, altfel stau ca pe ghimpi inca o jumate de ora pana vine cel mare“. Sotul, auzind-o pe asta cu „nu e semn bun, dar totusi“ stie ca n-are rost sa se mai opuna si intoarce. Copilul, bine mersi, doar apasase pe niste taste la telefon, ca era la indemana, si desenele erau prea palpitante.

Ok, al doilea tur.... ah, a doua incercare vreau sa spun. Instruiesc copilul inca o data, apare intre timp cel mare (juuuhuuuu), plec cu inima impacata. Ba chiar facem glume: „O sa fie greu cu parcarea“; sotul, sugubat ca de obicei: „nu-i nimic, le aratam dulapul si zicem ca am venit sa suplimentam cabinele de vot; parcam direct in curtea ambasadei“. Radem noi, dar situatia era chiar grava: dupa cateva propuneri „la misto“ de parcat romaneste cu avariile pe locuri interzise, avem „noroc“ si pleca o masina de gabarit semnifivativ mai mic ca a noastra. Parcam, in ciuda masuratorilor ochiometrice, in spatiul liber, cumva de-a curmezisul, luam cafeaua, gentile, rucsacul, umbrelele si pornim.

"Coada cozii" nu a fost greu de gasit. Sute de umbrele comasate in dreptul unei statii de autobuz il fac pe sot sa intrebe cu un amestec de surpriza, bucurie dar si usoara ingrijorare: „Tu stii unde e ambasada? Eu, cu simtul meu de orientare tipic feminin, zic: „Dupa colt“. El: „Nu, dupa colt si dupa colt si dupa colt, cam la 600 de metri de aici“, apreciaza el, fara greseala, dupa cum s-a confirmat mai tarziu. „Asta e, zic eu“. Mai lamurim si pe alti nou veniti ca da, vad bine, aici e inceputul (sau sfarsitul) cozii la vot si gata, se formeza gasca pentru urmatoarele sapte ore (daca as fi stiut...). Ii mai lamurim si pe niste nemti curiosi sa afle ce face multimea asta de oameni („Alegem presedintele Romaniei“ - pacat ca nu le-am pozat fetele) si incepem direct cu cafeaua, ca ploua mocaneste. Cativa refuza cu scuza: "Avem pe cineva care a plecat acu' juma' de ora dupa cafea, trebuie sa vina”. Vine, dar dupa o alta jumatate de ora, agitata: "Scuze, nu e vina mea ca a durat atat; s-a stricat masina de doua ori, cred ca au vandut azi mai multa cafea decat benzina”.  Subiectul principal de discutie in grupul adiacent era lungimea cozii. Eu, hotarata, zic: nu ma duc sa vad cat de lunga e coada, ca ma descurajez, stau aici. El, viteaz: „Ba eu ma duc, ii caut pe Sorin si pe Diana ca ei trebuie sa fie mult mai in fata si poate o vad si pe Corina. Le duc cafea, ca noi am venit ultimii“. Eu raman sa tin locul la coada, el dispare cam jumatatecde ora, cand se intoarce eu deja eram la per tu cu Jeanina de la Essen/Suceava si tocmai aflam ce muraturi grozave face mama ei. „Nu mai apucam noi sa votam: Sorin si Diana sunt aici de patru ore si mai estimeaza inca doua de asteptare“. Eu, speriata: „Lasa si tu scenariile  apocaliptice si nu mai speria lumea, ce, vrei sa plece? Sttttt!!!“.

Prefer sa nu ma gandesc la asta, sa gandesc pozitiv si ma intorc la retete de muraturi. Intre discutii inflacarate despre zboruri mai mult sau mai putin low-cost, impozite mai mult sau mai putin indreptatite, respectiv platite, joburi mai mult sau putin bune si chirii mai mult sau mai putin mari, discutia se intorcea inevitabil la cum isi bat guvernantii joc de noi, sustinute de huiduieli si slogane. Sotul, incercand sa tina moralul sus face glume despre pretul apartamentelor din zona, spune bancul cu babuta care dand sa intre in cabina de vot, se opreste si intreaba daca o anumita injuratura se scrie sau nu cu liniuta. E secondat de pe margine si de un om imbracat cu drapelul romanesc si ajutat de o bere care isi descopera talentul de agent de circulatie si de o domnisoara care parcheaza lateral, intre doua tomberoane de gunoi, cu multa incredere in sine, un mini rosu. Aplauzele noastre le rasplateste dand la maxim radioul masinii care intona o varianta foarte melodioasa a imnului national. Doi tineri din spate sunt cufundati intr-o problema de fizica cuantica, un cuplu de medici din fata isi consulta telefoanele (nu smartphone-uri). Au venit de la doua sute de km si vor sa voteze, nici nu concep ideea ca nu se va prelungi programul de vot. Stirile de pe mobilul meu ii contrazic: Oficialul roman ii sfatuieste pe cei din Viena sa voteze in Cehia, iar cei de la coada de la Paris sunt niste „turisti“. Stirea este citita cu voce tare de drapelul romanesc in rasetele ironice ale multimii care a huiduit puternic, totul sund privirile rabdatoare ale politiei germane. Apare si prietena mea Corina, venita cu sotul neamt, care nu inceteza sa se mire ca romanii n-au auzit ca s-a inventat votul prin corespondenta. El a invatat romaneste si ea nemteste si se consoleaza reciproc, el cu „poate data viitoare“ si ea cu „Wahlbeteiligung (prezenta la vot)“.

Iar suna telefonul: „Da Sabina, suntem la coada, cred ca dureaza inca cateva ore, se misca foarte greu, sper sa nu se faca foarte tarziu, ca noi am venit cu dulapul... Bine, te astept, dupa nebunia asta n-o sa avem timp de povesti, sper sa mai avem resurse de carat dulap pana sus la voi...“.  Era frig, dar macar nu mai ploua. Un curier de pizza agita niste cartoane aburinde intreband "Wer hat die Pizza bestellt"? O familie (de pe la pozitia 2542 a cozii, apreciez eu facand glume in gand) ridica mainile, ceilalti se gandesc probabil "Ia uite, ce idee buna". Nu si pentru mine, care am poseta burdusita cu biscuti si ciocolata. Dupa inca o jumatate de ora apare Sabina cu bebelusa Maria legata de gat. E vizibil surprinsa de numarul mare de oameni si de determinarea lor. Vorbim despre hotararea nostra de a ramane la coada, in ciuda semnelor tot mai evidente ca va fi trecut de ora 21 pana vom ajunge in fata, cu speranta in prelungirea programului de votare. Vorbim despre bebelusul Maria, despre prieteni, despre ale nostre... La un moment dat zice: „Hai ca ma duc sa votez, eu pot sa intru un fata..., ne vedem dupa“. Si dispare in directia consulatului. Eu raman „masca“. Nu zicea ea ca nu voteaza, ca tot sistemul e corupt si ca voturile nostre oricum nu conteaza?

Copiii suna si ei si se mira, cea mica vrea neaparat sa stie cate persoane sunt in fata noastra: „O mie“, zic eu si mai intaresc si pe germana ca sa fie ca la ora de matematica „Tausend“, lucru care o umple de respect, si nu numai pe ea... Ii spun noapte buna si ii explic ca in seara asta nu pot sa-i dau pupicul de somn usor decat prin telefon; noroc cu fiul meu, care la 17 ani intelege pentru ce stam noi la o coada si o consoleaza cu cititul unei povesti. Ii multumesc in gand si ma bucur ca Sorin si Diana au reusit sa voteze si ca mai au timp pana maine cand se prezinta in fata studentilor sa scape de cearcanele de sub ochi.

Dupa cinci ore si trei colturi trecute, vedem si noi ambasada. Se incearca intrarea tuturor in curtea (mare) a ambasadei; victorie, suntem in Romania, dar asta nu ne garanteaza din pacate si votul din seara asta. Apuc sa vad ambasada pe dinauntru numai datorita toaletei. Acelasi sapun diluat cu apa si hartie igienica intr-un strat cunoscuta de acum 10 ani cand veneam la reinnoit pasapoarte... Nici aici nu s-a schimbat nimic. Personalul, la fel de „comunicativ“ ca intotdeuna. Dispar dupa ora 21 cu urne cu tot, nu au curaj sa inchida usa, dar nici sa transmita vreun mesaj multimii. Si daca ar fi stiut ce sa spuna, n-ar fi avut curaj sa iasa. Multimea incepuse sa impinga spre usa, noi eram destul de aproape de intrare, moment in care am renuntat. M-am gandit la tinerii de la Duisburg care au murit la Loveparade din vina proastei organizari a manifestatiei. Sigur, era exagerat sa ma gandesc la asa ceva, dar cele sapte ore trecute deja, ora 21 si 5 minute si furia multimii m-au determinat sa nu-mi mai doresc decat sa plec acasa. Speranta data de graficul afisat cu ultimele picaturi de curent din baterie pe mobilul meu a contribuit semnificativ la hotararea mea... Trecem pe langa cuplul de medici care ne intreaba socati: „Plecati?“ Da, le spun, nu mai are rost, nu va mai vota nimeni in aceasta seara. M-au privit dezaprobator. As fi vrut sa nu fi avut dreptate...

Ajunsi la masina, sotul intreaba: „Ce facem cu dulapul?“
„Cu cabina de vot, vrei sa spui? Ce sa facem? O luam acasa!“.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica "Articolul tau".

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata, trebuie doar sa ne specifici cum vrei sa te semnam. Materialele pot fi trimise si prin intermediul formularului de pe site (din colt sus dreapta), alaturi de fotografii.

Materialele de la rubrica "Articolul tau" reflecta opinia autorului, nu neaparat si pe cea a redactiei.



Autor: RDK (romanca din Koln)
 


 SHARE :  Trimite pe mail
CITESTE MAI MULTE DESPRE

6538 citiri

11 comentarii

Participa la discutie. Citeste comentariile cititorilor si exprima-ti si tu parerea!
Adauga comentariu
Nume
Email
Website
Subiect
Comentariu
2000 caractere ramase
 
  Trimite

Good to know

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Plângi în fața copilului sau te ascunzi în baie? Să ascunzi emoțiile negative de copil sau să le exprimi? Studiile spun că există o cale de mijloc

Mulți părinți nu vor să devina emoționali în fața copiilor. Este bine sa procedezi asa sau ar trebui sa ii spui copilului ca ti-e frica de paianjeni sau ca esti furios din cauza jobului? În timp ce tema este complexă, din studii reies câteva răspunsuri clare, conform theconversation .

Good to know

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție

Căpitanul Andreea Oana Ardeleanu a executat astazi, de la ora 10.00, zborul de evaluare pentru obținerea calificării de instructor de zbor pe aeronava IAR 99 devenind, astfel, prima femeie pilot din Forțele Aeriene Române instructor pe avion echipat cu motor cu reacție.

Familie

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

„Tatăl meu a avut două familii. M-am născut când tatăl meu era încă în divorț de prima sa soție”

În curând, se împlinesc 14 ani de când tatăl meu a murit. S-a întâmplat brusc și, oarecum, neașteptat. Nu mai era chiar tânăr și nici cu sănătatea nu stătea prea bine. Era însă, în ciuda problemelor de sănătate, într-o formă foarte bună. S-a dus așa cum și-a dorit: ”mâncat bine, dormit bine, dimineața sculat mort”.

Relatii

 Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Oamenii au parte de mai puțin sex decat crezi

Noi considerăm că tinerii au parte de mai mult sex decât au în realitate, iar bărbații au viziune distorsionata asupra vieții sexuale a femeilor tinere, conform unui nou studiu.

Familie

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Generația lui ''am fost bătut când eram mic și uite că n-am nimic

Au trecut câteva zile de când niște femei au plecat pe lumea cealaltă lăsându-și copiii pe mâna cine știe cui pe lumea asta. Am urmărit cât am putut cazul Nicoletei Botan. Am dat drumul chiar și la televizor, cu ocazia asta. M-am uitat la știri! M-am uitat câteva zile.

Good to know

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii. Și dacă nici nu-i fac, e foarte bine

Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună. Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.

Relatii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Poti avea o viata sexuala si daca ai copii

Cand sunteti doar voi doi, sexul se poate întâmpla oricând, oriunde, dar pe masura ce familia începe să crească, momentele de intimitate pot deveni o amintire.