11 septembrie. foto: agerpres
Lucram pentru o organizație non-profit din Statele Unite, cu programe în
36 de țări. Toți acești oameni erau veniți în România ca voluntari,
într-un proiect care oferea sprijin material și uman în spitale de copii
(secții de distrofici și copii abandonați) din zonele rurale și asigura
schimburi culturale ( inclusiv predare de limbă engleză) în școli și
licee din România.
Eram la Metro Iași, cumpăram pampers, haine și
mâncare pentru copii. La intrarea în magazin se afla un perete din
televizoare, pe care rulau știri. La un moment dat, unul dintre
voluntari s-a oprit în fața ecranelor, care afișau toate aceeași
imagine, a unui avion care intra într-un turn de oțel și sticlă.
Ceilalți
au început să se adune, în tăcere, în jurul lui. În spatele lor, alți
oameni se apropiau de ecrane cu ochii măriți și palmele așternute peste
obraji, peste gură. Era o liniște de mormânt. Cineva a avut în sfârșit
curajul să întrebe: ce e asta? O știre de la New York, am răspuns cu
vocea semi-paralizată. S-a întâmplat acum.
Minți, mi-a răspuns.
Nu se poate. Caută un post de știri american. Te rog, caută-l! Mai
târziu aveam să aflu că nepoata ei lucra acolo. Și că mulți oameni din
grup aveau prieteni, rude, copii în zona turnurilor gemene.
Am
căutat CNN. Erau aceleași imagini. Am stat acolo o oră, încremeniți în
fața ecranelor, nimeni nu voia să plece. Nu aveau telefoane mobile decât
foarte puțini și nu și activaseră servicii de roaming, posibilitățile
de comunicare cu cei de acasă erau foarte reduse. După o oră, senatoarea
a făcut un pas înainte, s-a așezat în fața oamenilor cu fețele crispate
de șoc și durere și le-a spus: suntem în doliu, dar să nu uităm că
suntem aici și motivul pentru care am venit; ne întoarcem acum la hotel,
încercăm să aflăm ce e cu cei de acasă; apoi la cină vom hotărî ce e de
făcut. Dacă nu avem o urgență absolută, dacă toată lumea e bine, propun
să continuăm programul și mâine dimineață să mergem la copii. Dar vom
hotărî diseară. Să mergem acum.
N-am avut vești rele despre
oameni apropiați lor în seara aceea. Au urmat mai târziu. În noaptea
aceea mi-a scris un prieten bun, redactor-șef la The Wall Street
Journal, să-mi povesteasca ce a văzut. Era în clădirea de vis-a vis.
Tot
în noaptea de după atac, la orele aproximativ 02:00, m-a sunat un domn
care s-a recomandat ca fiind de la SRI și care m-a convocat ‚,urgent’’
să-i povestesc ce e cu americanii ăștia în oraș și dacă nu cumva pot fi
spioni printre ei. I-am răspuns că am venit la întâlnire cu sufletul la
gură sperând să aflu mai degrabă că vor fi protejați pe restul șederii
lor aici, având în vedere că sunt un grup compact și foarte vizibil și
că nu se știe ce ambiții locale sau regionale poate stârni un atentat de
asemenea proporții. S-a rușinat și m-a asigurat că așa va fi.
Aveam
22 de ani. Nu știu cum am putut să-mi țin capul limpede, să fac în
continuare ce era de făcut, să reacționez corect. Dar am putut.
Tot
grupul a rămas în România, până la sfârșitul programului, să lucreze cu
copiii de la spital și de la școală. În tot comportamentul lor, în
cuvinte, în atitudine, în demnitatea cu care și-au purtat momentele
grele, în responsabilitatea pe care au manifestat-o față de angajamentul
lor aici, față de copii, în simțul realității și al echilibrului față
de ce s-a întâmplat, în discreția cu care și-au plâns morții, în toate
am avut modele care m-au format ca om, repere pe care le port cu mine și
acum.
Long live America. Cu frumusețea ei contradictorie, cu
exigențele și excesele ei, națiunea celei mai simple și mai frumoase
definiții de iure a libertății umane, cuprinsă în 4 543 de cuvinte. Cea
mai scurtă constituție a celei mai longevive democrații.