Smart Woman

Lucram pentru o organizație non-profit din Statele Unite, cu programe în 36 de țări. Toți acești oameni erau veniți în România ca voluntari, într-un proiect care oferea sprijin material și uman în spitale de copii (secții de distrofici și copii abandonați) din zonele rurale și asigura schimburi culturale ( inclusiv predare de limbă engleză) în școli și licee din România.

Eram la Metro Iași, cumpăram pampers, haine și mâncare pentru copii. La intrarea în magazin se afla un perete din televizoare, pe care rulau știri. La un moment dat, unul dintre voluntari s-a oprit în fața ecranelor, care afișau toate aceeași imagine, a unui avion care intra într-un turn de oțel și sticlă.

Ceilalți au început să se adune, în tăcere, în jurul lui. În spatele lor, alți oameni se apropiau de ecrane cu ochii măriți și palmele așternute peste obraji, peste gură. Era o liniște de mormânt. Cineva a avut în sfârșit curajul să întrebe: ce e asta? O știre de la New York, am răspuns cu vocea semi-paralizată. S-a întâmplat acum.

Minți, mi-a răspuns. Nu se poate. Caută un post de știri american. Te rog, caută-l! Mai târziu aveam să aflu că nepoata ei lucra acolo. Și că mulți oameni din grup aveau prieteni, rude, copii în zona turnurilor gemene.

Am căutat CNN. Erau aceleași imagini. Am stat acolo o oră, încremeniți în fața ecranelor, nimeni nu voia să plece. Nu aveau telefoane mobile decât foarte puțini și nu și activaseră servicii de roaming, posibilitățile de comunicare cu cei de acasă erau foarte reduse. După o oră, senatoarea a făcut un pas înainte, s-a așezat în fața oamenilor cu fețele crispate de șoc și durere și le-a spus: suntem în doliu, dar să nu uităm că suntem aici și motivul pentru care am venit; ne întoarcem acum la hotel, încercăm să aflăm ce e cu cei de acasă; apoi la cină vom hotărî ce e de făcut. Dacă nu avem o urgență absolută, dacă toată lumea e bine, propun să continuăm programul și mâine dimineață să mergem la copii. Dar vom hotărî diseară. Să mergem acum.

N-am avut vești rele despre oameni apropiați lor în seara aceea. Au urmat mai târziu. În noaptea aceea mi-a scris un prieten bun, redactor-șef la The Wall Street Journal, să-mi povesteasca ce a văzut. Era în clădirea de vis-a vis.

Tot în noaptea de după atac, la orele aproximativ 02:00, m-a sunat un domn care s-a recomandat ca fiind de la SRI și care m-a convocat ‚,urgent’’ să-i povestesc ce e cu americanii ăștia în oraș și dacă nu cumva pot fi spioni printre ei. I-am răspuns că am venit la întâlnire cu sufletul la gură sperând să aflu mai degrabă că vor fi protejați pe restul șederii lor aici, având în vedere că sunt un grup compact și foarte vizibil și că nu se știe ce ambiții locale sau regionale poate stârni un atentat de asemenea proporții. S-a rușinat și m-a asigurat că așa va fi.

Aveam 22 de ani. Nu știu cum am putut să-mi țin capul limpede, să fac în continuare ce era de făcut, să reacționez corect. Dar am putut.

Tot grupul a rămas în România, până la sfârșitul programului, să lucreze cu copiii de la spital și de la școală. În tot comportamentul lor, în cuvinte, în atitudine, în demnitatea cu care și-au purtat momentele grele, în responsabilitatea pe care au manifestat-o față de angajamentul lor aici, față de copii, în simțul realității și al echilibrului față de ce s-a întâmplat, în discreția cu care și-au plâns morții, în toate am avut modele care m-au format ca om, repere pe care le port cu mine și acum.

Long live America. Cu frumusețea ei contradictorie, cu exigențele și excesele ei, națiunea celei mai simple și mai frumoase definiții de iure a libertății umane, cuprinsă în 4 543 de cuvinte. Cea mai scurtă constituție a celei mai longevive democrații.