Smart Woman

Adriana Titieni: Spune-ne, pentru inceput, ce este empatia.

Monica Reu:  Pentru mine, empatia este o stare de spirit; este capacitatea de a lasa la o parte ceea ce gandesti, ceea ce interpretezi si judeci, ceea ce este important pentru tine si a te pune, pentru cateva momente, in slujba celuilalt; empatia presupune a te deschide si a fi prezent la experienta celuilalt asa cum o vede el. Cu alte cuvinte, empatia inseamna a asculta fara a judeca, fara a interpreta, fara a eticheta ceea ce auzi.

A.T.: Dincolo de toate astea, empatia reprezinta capacitatea de a te pune in locul celuilalt, fie ca e vorba de copilul, sotul, sotia, mama, tatal, angajatul sau seful tau, si de a incerca sa-ti dai seama ce i se intampla celuilalt in momentul respectiv.

M.R: As vrea sa vorbesc, pentru inceput, de empatia verbala. Putem fi empatici fara sa spunem nimic celuilalt. Este greu de crezut ca uneori putem ajuta cel mai mult persoana din fata noastra fara sa facem nimic, fiind pur si simplu prezenti. Am fost invatati, totusi, in mod gresit, ca ori de cate ori cineva ni se confeseaza sau isi deschide sufletul in fata noastra in legatura cu o problema este responsabilitatea noastra sa rezolvam acea problema, sa consolam si sa-i impartasim celuilalt exemplul propriu. De foarte multe ori, aceste interventii ale noastre nu fac decat sa blocheze capacitatea celui din fata noastra de a-si rezolva singur problemele; pana la urma, fiecare dintre noi isi doreste sa-si rezolve singur problemele. Si sunt convinsa ca fiecare dintre noi are aceasta capacitate de a-si rezolva singur problemele. Avem insa nevoie ca inainte de a face acest pas catre rezolvare, sa existe o persoana care sa fie capabila sa ne asculte si sa ne accepte.

Mi se pare extraordinar sa dam la o parte toate conditionarile care ne impiedica sa fim prezenti in fata celui din fata noastra, cu atat mai mult in fata copiilor nostri, daca suntem parinti.
Am observat ca, atunci cand e vorba de copiii nostri, exista o dorinta foarte mare a parintelui de a educa, de a le schimba comportamentul, incat copiii nu se simt acceptati asa cum sunt. Observa ca toate lucrurile pe care ei le fac si nu sunt pe placul parintilor sunt taxate foarte dur. Ori, comunicarea nonviolenta ne incurajeaza ca mai intai sa ne conectam la persoana din fata noastra si abia apoi sa corectam comportamentul.

A asculta empatic pe cineva, a-ti asculta empatic copilul, nu inseamna sa fii neaparat de acord cu ceea ce spune sau cu valorile transmise, ci sa vezi si sa validezi sentimentele si nevoile celuilalt.

Empatie verbala in comunicare nonviolenta in relatia parinte-copil inseamna ca, indiferent ce iti spune copilul, tu sa “auzi” de la el sentimente si nevoi. Iar ajutandu-l sa puna in cuvinte aceste sentimente si nevoi, tu, ca parinte, ii acorzi cel mai mare ajutor posibil – in momentul in care copilul constientizeaza ce are nevoie el are automat acces la resursele lui interioare, pentru a-si implini nevoile respective. Pe de alta parte, ori de cate ori rezolvi tu probleme pentru copilul tau, ii tai posibilitatea de a ajunge el la un rezultat pozitiv.

A.T.: M-am intrebat de multe ori unde pierdem empatia, ca parinti, si care sunt motivele pentru care se intampla asta. Spun asta pentru ca, atunci cand copilul nostru este foarte mic, reusim sa ne dam seama, folosindu-ne la maximum empatia, de ce plange, ce are nevoie si cum il putem linisti.De ce pierdem aceasta capacitate de a functiona empatic?

M.R.: Pe masura ce copilul creste intervine presiunea din partea societatii, iar, din pacate, societatea noastra promoveaza, ba, mai mult, impune un tip de  care se bazeaza pe inducerea sentimentelor de frica, vinovatie si rusine la copii. Acesta este modul in care, din pacate, cei mai multi dintre noi am fost crescuti si educati si de aceea este foarte greu, odata ajunsi la maturitate, sa reusim sa ne debarasam de aceste sentimente, constientizand acest model si lansandu-l la o parte pentru ca nu este benefic.

Felul in care ne comportam cu copilul nostru, zi de zi, incepand din clipa in care se naste, va determina tipul de adult care va deveni. Daca noi il educam sa se schimbe numai prin frica, vinovatie si rusine, atunci adultul se va transforma numai din frica, vinovatie si rusine, ori o astfel de viata nu este o bucurie si o implinire pentru nimeni. De aceea ii incurajez pe parinti sa-si bazeze educatia pe valori autentice, pentru a-i induce copilului o motivatie pozitiva de a se schima.

Empatia este foarte valoroasa, pentru ca atunci cand parintele o aplica in relatia cu copilul sau, ii arata acestuia ca e acceptat asa cum este el, ii transmite ca tot ceea ce el simte si are nevoie este vazut, ascultat, inteles si acceptat. Dupa acest pas exista suficient timp la dispozitie pentru a gasi strategiile potrivite pentru a rezolva impreuna situatiile care se invesc in viata copilului.

Atunci cand copilul povesteste un lucru care i s-a intamplat, un parinte empatic reactioneaza renunta, in primul rand, la dorinta sa de a schimba ceva in acel moment si cauta, cu rabdare, sa accepte situatia de moment asa cum este ea. Asadar, incearca sa se puna in locul copilului si sa vada lucrurile, pentru cateva momente, prin ochii lui. Nu toti parintii reusesc sa-si dea seama, prin empatie, de sentimentele si nevoile copilului, dar e de ajuns sa il asculte si sa-l accepte, sa-i arate ca e acolo pentru eu. De multe ori parintii au gresita impresie ca trebuie sa schimbe muntii din loc si sa depuna eforturi enorme pentru copiii lor, insa e de ajuns sa fie prezenti in viata copilului lor. Prezenta parintelui este cea mai importanta resursa si cel mai important dar pentru copil.

A.T.: Care ar fi primii pasi pentru a deveni parinti empatici?

M.R.:  Poate e destul de dificil sa “sari” de la un sistem care ti-a fost atat de familiar direct la aceasta empatie, inteleasa sub forma concentrarii asupra sentimentelor si nevoilor. Un prim pas, intermediar, ar putea fi reprezentat de tacere. Parintele poate incerca sa-l asculte pe copil, ori de cate ori vine la el, insa fara sa spuna nimic. Abia in momentul in care copilul termina ce are de spus si ii cere o parere, parintele poate sa caute, impreuna cu copilul, o posibila solutie.

Un al doilea pas important il reprezinta incercarea parintelui de a se concentra asupra sentimentelor copilului si sa le lege de niste nevoi. Bineinteles ca trebuie sa avem o minima pregatire in ceea ce inseamna nevoile umane si sa le identificam in noi, pentru inceput. Nevoile care exista in noi exista si in copiii nostri, si in vecinii nostri, exista in toate fiintele umane. Fiecare dintre noi are nevoie de intelegere, nevoie sa fie ascultat, acceptat, nevoie sa fie autonom. De asemenea, avem nevoie de iubire, de comuniune, de comunitate, de respect..

Ca un al treilea pas, parintele trebuie sa-si foloseasca empatia pentru a-l ajuta pe copil sa-si clarifice sentimentele si nevoile, sa-si dea seama, pentru el, ce simte si ce are nevoie."

ItsyBitsy