Smart Woman

Hipnotizati in masa, sute de bucuresteni lasau in urma confortul unui apartament pe cioara de pe gard, transpusa in realitate in ulite pline de gropi, hartoape si noroi, curent cu intermitente ca pe vremea bombardamentelor, canalizare improvizata din santuri sapate aleator si semnal la mobil un pic mai performant decat intr-o pestera.

Aduceam cu mine un biblioraft virtual plin de diplome, idei, termeni juridici sapati adanc in creier si viteza de traducere a unui computer ultraperformant. Toate inutile. Interviul a fost agonizant, intins pe mai multe zile, cu probe voit, progresiv inselatoare, de parca ma pregateam sa devin expert NASA, nu asistent manager la o companie imobiliara. De la antecedente penale pana la traducerea in 3 limbi de circulatie internationala, totul a fost trecut prin furcile caudine ale unei doamne iscate parca pe lume cu unicul scop de a face viata mizerabila semenilor. Obisnuita cu snobisme, incapacitatea de a face lucruri elementare fara ajutor specializat, aere, fumuri si figuri, plus impresia de semi-zei trimisi pe Pamant sa conduca omenirea, doamna mi se parea ca o cafea cu lapte cu indulcitor pe langa un espresso triplu baut in timp-record.

Ei bine, nu. Doamna presedinte (pretindea insistent sa i se spuna asa, desi nu terminase liceul si dezacordurile erau ceva obisnuit in meniul zilei) mi-a intrecut orice asteptari. Arivista pana in varful unghiilor sub care se mai zarea inca praful de pe ulita, galagioasa si stridenta, impachetata ostentativ in marci si firme pe care n-avea habar macar sa le pronunte corect, asortata nefericit si auto-suficienta, doamna presedinte pretindea luna de pe cer si oferea in schimb experienta izbitor de asemanatoare a unui lagar de concentrare.

Am rezistat doua luni, dopata zilnic cu Xanax. Stapana de sclavi pe plantatie, dictatoare in regatul ei de birouri open-space, avea abilitatile manageriale ale unui copil de 2 ani. Pretentiile emise de doamna presedinte sfidau gravitatia, bunul simt si frecvent si logica. Faceam de toate, de la prezentari de coclauri cu clienti recalcitranti pana la ceaiuri din o mie de amestecuri preparat dupa traditia chineza, 11 ore pe zi, fara pauza. In tot acest timp, ofertele de joburi curgeau pe langa mine si refuzam tot in speranta absurda ca lucrurile se vor schimba la un moment dat. Pana si Chavez trebuie ca oboseste cateodata sa fie dictator. Insa diavolul imbracat de la butic avea resurse inepuizabile.

Intr-o zi m-am trezit din letargie. Limita a fost atinsa, chiar trecuta cu o jumatate de brat de cererea imperativa de a da cu mopul pe jos. In 3 minute demisia era scrisa si varata in fata uluita a doamnei, dimpreuna cu o anexa din codul muncii si o copie a contractului colectiv de munca. A amenintat, m-a rugat, a injurat, a implorat, a promis. M-am incapatanat, am injurat, am amenintat, am fost la un pas sa plang de nervi si cred ca de atunci mi s-au accentuat problemele cardiace.

Se intampla sa intalnesti in viata oameni cu care nu gasesti sub nicio forma punti de comunicare, din prima clipa. Nu e nevoie de vorbe si schimburi de pareri, pur si simplu nu te conectezi la niciun nivel cu persoana respectiva. Cand asta se intampla intre doua persoane care ar trebui sa lucreze impreuna, lucrurile nu pot lua decat o singura turnura; nu exista suficient loc pe lumea asta pentru amandoua. Imi venea sa dau foc la tot biroul, la tot etajul, sa arunc pe geam scaunul ei prezidential si ceasca aia nenorocita de ceai in care imi parea rau ca n-am scuipat macar o data. Apoi m-am calmat si am luat-o pe rand, metodic, ca la carte, incepand cu ce cred eu despre aptitudinile ei, pana la pantofii de prost gust pe care nu-i asorta niciodata cu nimic, nici macar din greseala. Cu fiecare propozitie aveam impresia ca se scufunda in scaunul ei din imitatie grosolana, ca devine una cu scaiul ala ieftin din care avea impresia ca conduce lumea. Am plecat trantind usa, fara sa ma uit in urma, fara sa-mi iau la revedere de la fostii colegi uluiti de indrazneala si inconstienta mea.

Am lucrat in locuri nenumarate, cu sefi care mai de care mai rupti de realitate, insa niciunul n-a reusit sa trezeasca in mine bestia despre care habar n-aveam ca exista. Si totusi experienta asta mi-a ajutat. Am devenit mai relaxata, mai detasata, mai atenta la detalii care duc inevitabil la puncte slabe, exploatate mai apoi fara mila. Povestea asta a mea e un fel de preambul la un fenomen social haotic, scapat de sub control.

Nu fac apologia angajatului nedreptatit, insa a fost o perioada cand lucrurile o luasera razna de-a binelea in raporturile de munca. Angajatorul, cel mai adesea imbogatit peste noapte prin metode putin spus neortodoxe, cultiva ideea superioritatii stabilite aprioric, "by default", de catre un generator automat de ierarhii. Filozofia romaneasca de viata "las' ca merge si-asa" capatase proportii alarmante in ultimii ani, in plin avant economic inconstient, cladit pe presupuneri si previziuni halucinante.

Criza economica mondiala ne-a prins cu garda jos, nepregatiti, treziti brutal din reverie. Angajatorul, directorul, patronul, nu mai detine drept de viata si de moarte asupra angajatului pentru ca fenomenul sindical a luat amploare si a capatat vizibilitate (cel putin mediatica). As avea incredere intr-un sindicat cu care as merge pana-n panzele albe. Insa am aceeasi retinere pe care o am si in legatura cu religia; sunt convinsa ca exista ceva mai presus de capacitatea noastra de intelegere, oricare i-ar fi numele, Dumnezeu, Allah, Buda sau ET, insa nu am incredere intr-o institutie care reglementeaza normele credintei, care-mi spune sa ma inchin cand trec pe langa o biserica si sa ascult orbeste invataturile unui om care, in general, e mai pacatos decat toti muritorii la un loc.

Institutia sindicatului mi se pare si mai nociva. Se bazeaza tot pe manipularea maselor, insa miza e mai mare, pentru ca e vorba de ceva palpabil, concret. E un sistem care ar trebui regandit din temelii, resetat, reconfigurat. Averile liderilor sindicali fac nota discordanta cu fluturasii de salariu ai membrilor pastoriti. La vedere sau intr-un paradis fiscal, banii obtinuti in urma negocierilor cu statul in spatele usilor inchise, sunt mai mult decat suficienti pentru a-si asigura notorietatea si statutul in fata oamenilor pe care ii reprezinta. Scopul initial s-a pierdut undeva pe drum si n-a ramas decat un circ cu intrare libera, deschis pentru public. Nemaivorbind de faptul ca exista institutii unde nu este permisa infiintarea de sindicate, lucru care mi se pare aberant si periculos pentru conceptul de "drepturile omului".

Intr-o tara suferind de toate bolile dintr-un compendiu medical, sindromul nedreptatii sociale se intinde ca o plaga pentru care inca nu exista leac. Se aud zvonuri pe la colt de strada ca ar exista un tratament experimental, insa e exorbitant , prin urmare inaccesibil bolnavului de rand. Speranta inoculata "in vitro", ca un drog strecurat parsiv intr-un pahar cu apa pentru anestezierea simturilor victimei, e doar un vis pentru oamenii de rand care nu-si mai doresc decat sa doarma si sa uite. Si asta nu-i decat inceputul.

Nota redactiei: Acest material a fost primit la rubrica “Articolul tau”.

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a alege, de a edita si de a transforma o parte dintre comentariile postate de cititori (ca raspuns la articolele de pe site) in materiale de sine statatoare

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a sterge sau edita mesajele ce contin atacuri la persoana, insulte sau cuvinte licentioase