Smart Woman

Lista de asteptare era foarte lunga si cu greu (si cu spaga) putea cineva sa gaseasca un loc. Ce ghinion ca tocmai in ziua programarii a avut treaba la serviciu si nu a putut pleca. Ca apoi s-a pricopsit cu mine pe lumea asta si cel putin o data pe luna mi-a spus, de cum am inceput sa inteleg, ca pentru mine si-a sacrificat viata, ca nu vroia copil atunci,ca se pregatea sa-l paraseasca pe betivul si nebunul de taica-meu. Dar asa, cu copil, ce ar zice lumea, unde sa se duca? Nu a mai avut incotro si a trebuit sa stea. Sa stea sa munceasca, sa aduca bani in casa, sa-l tina pe taica-meu, pe mine, pe parintii lui taica-meu, si pe orice alte rude mai sarace care aveau nevoie de ceva.

Acum inteleg ca si-a gasit refugiul in martirizare, dar atunci n-am inteles. Pana la 6 ani am locuit eu, mama si tata intr-o camera, in casa bunicilor, eu cu mama in pat si tata pe fotoliu. El venea beat in fiecare noapte si teroriza pe toata lumea. Bunicii se inchideau cu lacatul in camera lor. Eu cu mama trebuia sa facem fata singure.

Mai tarziu ne-am mutat la bloc si atunci macar eu cu mama aveam camera noastra, dormitorul si el sufrageria. Toata copilaria am visat la camera mea cu patul meu, unde nimeni nu poate intra. Rutina de fiecare seara a continuat, din ce in ce mai rau, cu intentii din ce in ce mai clare impotriva mea, pe masura ce cresteam si ma transformam din copil in femeie.

Imi era o frica ingrozitoare de el. In comparatie cu mine parea imens, si urla niste cuvinte oribile catre mama si apoi, mai tarziu, catre mine. Si eu nu puteam face nimic. Visam cum l-as impinge pe scari sau i-as urla cuvinte urate inapoi, dar nu puteam. Nu conta ce facea si cum era, toata lumea spunea ca este tatal meu si trebuie sa-l accept si sa-l respect.

N-am inteles de ce niciodata, de cate ori ma uitam in ochii lui nu vedeam decat ura cand era beat si nimic, indiferenta, cand era treaz. Nu avea legatura cu un “tata”. Pe la zece ani am inceput sa o intreb pe mama de ce nu divortam si nu plecam. Raspunsul venea in cuvintele pe care le-am urat cel mai tare, toata viata: “Ei, unde sa mergem, n-am scapa de nebun, ar veni dupa noi si ne-ar face de ras!! Si apoi ce-ar zice lumea!”

Eu nu intelegeam cum e asta relevant si in secret speram ca intr-o zi cineva va veni si ma va lua departe. Aveam o matusa la Sibiu, sora lui taica-meu, ne vizita o data pe an, de Sfanta Marie. As fi vrut sa ma ia cu ea, dar aveau deja un copil..De altfel ma chinuia si constiinta, cum as putea sa o las pe mama, care a sacrificat totul pentru mine, ca nu a avut de ales.

Vina crestea pe zi ce trece, o simteam cum ma chinuia zi si noapte. Trebuia sa cresc mai repede, sa fac ceva extraordinar, si sa o salvez pe mama, si sa fac totul sa dispara, toata suferinta ei, ceva care sa stearga tot trecutul. Si ura crestea pe zi ce trecea, si a lui taica-meu pentru mine si a mea pentru el.

Pana intr-o zi de vara cand ma intorceam din tabara la mare. Nu era nimeni acasa, m-am bucurat. Insa apoi un vecin m-a anuntat sa sun la rude la Bucuresti ca mama e cu tata la spital, in operatie. Am sunat si mi-au zis ca are o tumoare la cap si e in operatie, dar probabil nu scapa. Mi-au zis sa nu ma duc si eu acolo, ca n-are rost, mai bine sa incep sa aranjez de inmormantare. Aveam 17 ani. Eu as fi vrut sa ma duc, poate aveam sansa sa imi spuna ca ii pare rau ca eu sa pot sa-l iert. In mai putin de o saptamana totul se sfarsise, inmormantare si tot.

Si de atunci incolo n-am mai fost aceeasi persoana, am inchis in mine durerea, si ura, si terorarea, si suferinta. Nimeni nu a inteles si nu s-a sinchisit de mine, si de ce mi se intampla. Mama nu putea, ea a ramas si mai socata. Parca ura si indiferenta lui taica-meu se citeau acum pe fata ei. Nimic din ce faceam nu era un motiv de bucurie pentru ea, si asa ca eu incercam si mai mult, pana cand nimic nu a mai contat nici pentru mine. Si am incercat si mai mult, si mai mult, pana cand in sfarsit, totul s-a oprit.

Anul trecut intregul meu organism s-a blocat si a refuzat sa mai functioneze. S-a intamplat dupa ce mi-am luat doctoratul de la o universitate americana si dupa ce l-am intalnit pe sotul meu. Am descoperit ca nu stiu cum sa fiu fericita si nu stiu cum sa traiesc fara teroare si suferinta. Si atunci am inteles ce i s-a intamplat si mamei mele. Am decis ca acum, aproape de varsta 30 de ani, e vremea sa incep sa traiesc pentru mine, ca inca mai am o sansa la fericire. Sansa pentru mama mea a fost pierduta de mult, ea a renuntat, iar eu nu am stiut sa vad.

Nota redactiei: Acest material a fost primit in cadrul concursului “CONCURS Articolul tau merita un premiu: saptamana aceasta am pus in joc o sticla de sampanie”. Intra pe pagina de Facebook SmartWoman.ro si acorda un “Like” articolului tau preferat.

Scrie-ne si tu pe adresa redactiei smartwoman[at]hotnews[dot]ro. Vezi aici regulamentul concursului. Noi vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a alege, de a edita si de a transforma o parte dintre comentariile postate de cititori (ca raspuns la articolele de pe site) in materiale de sine statatoare

* Redactia SW isi rezerva dreptul de a sterge sau edita mesajele ce contin atacuri la persoana, insulte sau cuvinte licentioase